luni, 16 martie 2009

Roz cu putin gri...


Incerc sa continui povestea minunii in roz...
pentru k nu intotdeauna in viata este numai roz, trebuia sa intervina si griul in aceasta poveste.prea fusese totul perfect...
Dupa ce m-au asigurat k briana( pe atunci inca nu avea niciun nume)este in regula, k eu sunt in regula, k totul este bine, a urmat noaptea din postoperator. ka si la darius am avut bafta sa fiu singura in incapere si sa nu am cu cine vorbi. Dupa ce k nu aveam voie sa ma misc nu puteam nici sa vorbesc...le auzeam pe fetele din salonul alaturat cum sporovaiesc, cum rad, cum isi amintesc si imi venea sa strig la ele sa ma bage si pe mine in seama cumva...Bineinteles k n-am facut-o, dar am vorbit in schimb la telefon multe ore... Noaptea a trecut mult mai greu decat la darius caci ma jena sonda.Un discomfort cumplit..dar n-aveam ce face. Plus perfuzia care ma tinea tintuita de pat...La un momnet dat in noapte realizez k perfuzia se termina si nu venea nimeni sa o opreasca...stig, bat in marginea patului..nimic...nu stiam ce se poate intampla dc se termina si intra aer asa k am decis sa cobor din pat sa merg la asistente.Cu sonda intr-o mana, cu perfuzia in alta..tinandu-ma de pereti, ajung la camera lor, bat incet la usa sa nu le sperii, dar dormeau duse..bineinteles k a doua oara am batut mai tare de au sarit k arse...Cand m-au vazut la usa numai k nu m-au luat la bataie k de ce m-am ridicat din pat... Zadarnic sa le explic teama mea ca nu aveam cu cine sa ma inteleg..le-am lasat sa tipe si m-am asezat cumintica in pat asteptand dimineata...
N-am mai putut adormi pentru k au fost cateva nasteri si se auzea totul..saracele mamici..mi se zburlea parul pe mine cand le auzeam si ii multumeam continuu lui DD k m-a facut sa aleg cezariana...
In sfarsit, a trecut si noaptea..asteptam cu nerabdare sa ma mute in salon sa-mi tin micuta in brate sa o pun la san...sa o pup si sa-i spun cat de mult o iubesc si cat de mult mi-am dorit-o si am asteptat-o.
Pe la 11 vin infirmierele sa ma duca in salon.Cip inca nu venise pt k a trebuit sa mearga la serviciu.Imi parea putin rau k nu va fi si el la marea intalnire dar pe de alta parte ma bucuram k pot fi doar eu cu iubita mea.Ma asez in pat si astept cumintica sa mi-o aduca. Si astept..astept...Nu vine nimeni...iar astept...nu am curaj sa ma ridic din nou sa nu ma vada cineva sa ma ia la rost ...Deci astept..
In sfarsit apare o infirmiera... o rog sa meraga sa intrebe cand imi aduc copilul... Astept din nou...Incepusem deja sa-mi fac griji...Intre timp vine o asistenta si cand ma vede singura ma intreaba unde este bb..de parca eu trebuia sa stiu unde este bb. Intrebarea ei m-a facut deja sa ma panichez... Merge pe sectie sa vada ce s-a intamplat. Se intoarce si-mi spune asa cu seninatate ca nu e la ele...
-Dar unde e? intreb deja revoltata
- Nu stiu- raspunde senina...
Imi venea sa o strang de gat ...Cum sa-i spui unei mame care doar ce a nascut ca nu stii unde-i este copilul?De ce nu a intrebat? de ne nu stia nimeni nimic?
Imi pastrez totusi calmul si cu lacrimi in ochi o rog sa se intereseze.... Am vrut sa-l sun pe cip dar mi-am dat seama k l-as panica si pe el si nici n-as rezolva nimic...
Se intarce din nou asistenta si-mi spune k nu e nici la incubator si k probabil au oprit-o in postoperator... N-am mai rezistat si m-am ridicat din pat... In timpul asta venise si cip, dar nici el nu reusise sa afle mai multe decat stiam eu. Nu i-au dat voie in postoperator asa k din nou m-am ridicat si am luat-o asa tinandu-ma de pereti si de cip spre sala de nasteri... Cand am intrat am dat nas in nas cu d-na lutescu... A inmarmurit cand m-a vazut... printre lacrimi i-am zis k nu stiu unde e bb si ce e cu ea...M-a asezat repede pe un carut si am intrat la bebelusi... Nu pot sa descriu ce am simtit cand am vazut-o.... era intr-un incubator, cu fire prinse in cap si in manute si cu masca de oxigen pe fata...
Aproape am crezut k innebunesc....Noroc k a venit un medic neonatolog care a incercat sa ma linisteasca. Nu stiam daca ma minte sau e adevarat ceea ce imi spunea dar parea linistit si imi spunea k fetiza nu are nimic si k doar a inghitit putin lichid la nastere, k a inceput sa tuseasca si astea sunt masuri preventive, pentru a nu face nu stiu ce la plamani... Si dr Lutescu m-a asigurat k nu e nimic grav, k altfel la raportul de dimineata s-ar fi discutat problema, k n-ar fi primit nota 9 la nastere si k e mai bine sa fie tinuta un pic sub supraveghere. Mi-a promis k pana dupa amiaza o vor aduce pe sectie, dar nu mi-o vor da in camera pentru k avea prescris antibiotic 3 zile si trebuia sa o tina la perfuzii...
M-am linistit putin si m-am intors in camera... Acolo m-am pus pe plans..parca murise bb asa eram de trista.... sa stai intr-o camera de maternitate fara sa ai copilul langa tine, fara sa-l tii la san, fara sa-l dezmierzi, fara sa-l strangi in brate....e al naibii de greu. Primeam telefoane, lumea ma felicita si ma intreba cand pot veni sa ne vada,iar eu nu stiam ce sa le raspund...la inceput n-am zis nimanui, nici macar celor din familie k sa nu-i sperii, dar mai tarziu n-am avut incotro si am inceput sa le povestesc. Mi-a prins bine k le vorbeam si k le spuneam ceea ce mi-au spus si medicii, k nu e grav, k e o masura de precautie....si parca inceapeam si eu sa cred cu fiecare telefon si explicatie pe care o dadeam.
Pe seara, asa cum imi promisese dr L, au adus-o pe sectie... Eram asa de fericita, parca n-o vazusem de o vesnicie..I-au scos masca si mi-au dat voie sa o tin in brate si sa o pun la san... Doamne ce mai plangeam si o strangeam in brate... Parca nu mai tinusem in veci un copil la san si parca nu mai fusesem niciodata mama pana in momentul acela, asa de intens am simtit totul... Muream de drag cand o vedeam cum trage din tatzica si cum ma priveste....Mi-a zambit de nenumarate ori, parca pentru a ma linisti si asigura k totul e in regula...
Asa am inceput sa fac naveta intre salonul meu si incubator...trebuia sa merg la 3 ore sa o alaptez, dar nu ma rabda sufletul sa o las singura acolo 3 ore fara sa vad ce face fara sa o aud daca plange si urmatoarele 2 zile au fost un drum continuu de-a lungul coridorului de la et 7( eram in capetele opuse).Nu stiu cum puteam merge cu durerea operatiei, dar cand mergeam sper ea parca nici nu o mai simteam.Abia cand ma intorcaem spre salonul meu simteam cutitele parca din taietura. asistentele si medicii incepusera sa ma certe si sa imi spuna sa mai stau in pat caci trebuie sa ma refac si eu, dar nu ma lasa sufletul... o priveam minute in sir cum doarme, cum zambeste in somn cum isi suge buzita....
O schimbam printre fire, o alaptam printre fire... devenisem experta.
Intrebam fiecare medic neonatolog care intra in tura despre ce s-a intamplat de fapt si toti mi-au spus k a fost o masura de preventie cam nefondata, dar k nu pot interveni in hotararea pe care a luat-o colega loc care a fost atunci in tura... Toti imi spuneau k e bine, k n-are nimic, o ascultau la plamani, se uitau pe radiografie, o vedeau cum suge..imi spuneau k e perfecta....Imi crestea inima de drag si asteptam cu sufletul la gura sa se termine tratamentul. Intre timp au venit prietenii sa ne viziteze si ii duceam pe toti acolo la incubator... Ii vedeam k sunt un pic speriati, dar ii incurajam. Briana a primit primul ei buchetel de flori de la fainul si faina. Au comandat special unul micut,micut din frezii albe..super... M-au emotionat teribil.



Duminica mi-au dat-o in sfarsit in camera (nascusem joi)...cata fericire pe capul meu nu va pot spune.I-au lasat branula in capusor insa pentru k i-au mai bagat 2 doze de tratament si acolo....
Luni ne-au dat drumul acasa...
Fericire? e putin spus...eram completi..

3 comentarii:

  1. Mai rar deznodamant fericit cand i se ataseaza asa ceva unui copil abia nascut...Eu as fi murit pe loc daca mi s-ar intamplat la fel (si poate si pentru ca am fost sensibilizata de cazul unei verisoare care nascuse recent un copil cu probleme irezolvabile...)

    RăspundețiȘtergere
  2. Hai ca ai reusit sa ma facu sa plang, dar bine de tot. Off, Doamne, bine ca e bine si ca s-a facut mare si minunat de frumoasa, nor-mea :))

    Sa stii ca si eu am stat singura in postoperator si ca si tine auzeam urletele celor care nasteau si ma rugam in continuu pentru ele multumind lui Dumnezeu ca a ales el pentru mine sa al parte de cezariana. Mai ales ca "gustasem" si eu din acele chinuri...

    RăspundețiȘtergere
  3. O poveste teribil de emotionanta!Hmm..incuscreli deja!Sa fie sanatosi copii ca noi mamele indiferent cum alegem sa nastem sau cum se decide pt noi, ajungem sa privim in urma si sa rostim ''bine ca a trecut''!

    RăspundețiȘtergere