joi, 19 martie 2009

Complexul lui Oedip

Autoare: Antonella Sagone
Tradus de Andreina Balog
Se crede că despre complexul lui Oedip, referitor la mitul acestuia, s-a spus totul, dar pot exista totuşi anumite învăţături ascunse care se pot desprinde din tragicele întâmplări din viaţa lui Oedip.
Cu toţii ştim ce este complexul lui Oedip: potrivit lui Freud, ar fi tendinţa naturală a copilului de a se îndrăgosti de mama sa în jurul vârstei de trei ani şi de a intra în competiţie cu tatăl pentru a o seduce, visând eliminarea tatălui pentru a i se substitui. Acest complex, pe care Freud îl întâlnea atât de des la pacienţii săi, l-a condus la convingerea că este vorba de o etapă universală în dezvoltarea afectivă a individului; el l-a denumit „complexul lui Oedip” – (Oedip fiind fiul lui Laios, care, potrivit dramaturgiei greceşti, este ucis de propriul său fiu fără ca acesta să ştie că îşi ucide tatăl, pentru a se căsători cu soţia lui Laios, mama sa - Iocasta. Când într-un sfârşit, după mulţi ani şi după aducerea la viaţă a patru copii, adevărul iese la iveală, Iocasta se sinucide iar Oedip îşi ia vederea, pentru ca pe urmă să se exileze).
Chiar şi în zilele noastre, fantasma acestei tragice legende se apleacă ameninţătoare ca o profeţie obscură asupra relaţiei mamă-copil, întunecând intensitatea raportului lor, legătura lor simbiotică; faza rezolutivă sau de identificare esta încă salutată ca fiind o etapă obligatorie în construirea “eu”-lui, care, pentru maturizare, va trebui să se rupă de mamă, să depăşească antagonismul cu tatăl, pentru ca ulterior să se identifice cu acesta.
Ne aflăm din nou în faţa preluării unui concept din lumea psihologiei şi a psihanalizei într-o manieră improprie, pentru ca ulterior acest concept să fie utilizat în terorismul psihologic exercitat asupra părinţilor, împingându-i să acţioneze contrar nevoii instinctive de a rămâne în contact cu copiii, de a-i dezmierda, a-i asculta şi a-i îngriji empatic.
Observaţi ce spune un exponent al lumii psihanalitice:
“Copilul trebuie să se simtă în afara cuplului genitorial şi a legăturii celei mai intime, secrete, legătură care preia ca şi simbol patul matrimonial, altfel se poate crea în interiorul său iluzia că se poate substitui tatălui său pentru mamă, iluzia că poate să-i separe, postându-se între ei, iluzii care ar putea să interfereze negativ asupra dezvoltării sexuale orientată dincolo de familie. (Silvia Vegetti Finzi).
O viziune patriarhală
Consider că această viziune asupra primelor relaţii copil - părinţi este extrem de reductivă, dar mai ales părtinitoare şi cu siguranţă nu în favoarea copilului. Probabil, în anumite cazuri, e de partea părinţilor, foarte probabil a acelora aparţinând unei culturi patriarhale, care caută să se perpetueze din generaţie în generaţie. Consider că multe dintre dinamicile care au fost folosite în a descrie copilul mic sunt în realitate proiecţii ale dinamicilor părinţilor, care se văd în acesta - copilul - ca într-o oglindă distorsionată. Nu copilul este cel care se introduce agresiv în relaţia părinţilor săi; el doreşte doar să stea în contact cu ei şi caută să aibă cu ei, în particular cu mama, o relaţie neîntreruptă şi fericită, construită din duioşie şi intimitate. Cel care este, în realitate, în competiţie cu copilul e adeseori adultul, iar relaţia care se vede într-adevăr ameninţată în fiecare zi e mai degrabă cea a mamei cu copilul, relaţie fiziologică, naturală, care se construieşte între mamă şi copilul său.
Adultul este cel care vrea să considere relaţia matrimonială a părinţilor incompatibilă cu relaţia care se stabileşte între mamă şi copil.
Şi tocmai mitul lui Oedip, în mod neaşteptat, poate să ne ajute să înţelegem aceste aspecte. Dar trebuie să ştim încotro să privim. Despre Oedip cunoaştem totul, dar despre Laios, tatăl său, ce cunoaştem?
Nu avea cum să fie un tip prea sensibil, prea empatic. A atras asupra sa şi asupra urmaşilor săi blestemul zeilor, răpindu-l pe Crisip, fiul lui Pelops, pe care l-a violat. Datorită acestei fapte abominabile, în oraşul lui Laios a fost trimis Sfinxul, monstrul cu cap de femeie şi corp de leu, un monstru care îi ucidea pe toţi cei care nu puteau să răspundă ghicitorilor sale. Dar ceea ce Laios i-a făcut fiului său Oedip depăşeşte orice imaginaţie. Laios încerca să aibă un fiu, dar Iocasta, soţia sa, era sterilă, motiv pentru care s-a deplasat la oracolul din Delphi dedicat zeului Apollo. Iar de acolo a înţeles că faptul de a nu avea fii e un bine pentru el, deoarece avându-i, ar fi fost ucis de unul dintre aceştia. Ca urmare, îşi repudiază soţia, Iocasta, care rămâne totuşi însărcinată în urma unui şiretlic, iar din uniunea lor se naşte Oedip.
Şi atunci ce face tatăl? Imediat cum se naşte Oedip, îi găureşte acestuia călcâile (Oedip însemnând picior umflat), după care îl încredinţează unui păstor pentru a-l înlănţui pe muntele Citeron. Acesta, în schimb, mişcat de situaţia copilului, îl încredinţează unui alt pastor, care îl duce la curtea regelui Polip, unde este adoptat de acesta şi crescut cu dragoste.
Ce avem până acum? Un fiu care încearcă să se introducă în relaţia conjugală a părinţilor? Un fiu care pretinde iubire exclusivă? Care ameninţa să-şi detroneze tatăl? Nu! Doar un nou-născut lipsit de apărare, care la naştere este privit cu suspiciune, răceală, violenţă, în loc să fie îngrijit aşa cum este de aşteptat, cu dragoste. Şi avem un tată care se apără în mod activ de fiu, încercând să-l îndepărteze de familia sa şi să-l ucidă.
Dar să vedem o altă dinamică interesantă în acest mit. Oedip, devenit deja adult şi crescut la curtea regelui Polip, crede cu tărie că este fiul regelui şi al reginei până în momentul în care oracolul din Delphi îi prezice că-şi va ucide tatăl şi va avea o relaţie amoroasă cu mama sa. Oripilat de această viziune, , în încercarea de-a ocoli împlinirea profeţiei, Oedip se îndepărtează de cei pe care-i consideră părinţii săi, plecând înspre cetatea Tebei; în drumul său va întâlni un necunoscut (care în realitate e Laios), care îl va răni încă o dată la picior. Şi iată că se iscă o confruntare în urma căreia Laios moare: Oedip îşi ucide tatăl.
Vedem, din nou, un fiu iubitor şi un părinte care îşi persecută, agresează fiul. Călătoria înspre cetatea Tebei se face tocmai cu scopul de a se proteja pe el însuşi şi pe cei pe care îi consideră părinţii săi. În schimb, i se redeschid răni mai vechi de către însuşi tatăl său. Laios a fost cel care a dat curs confruntării, prin pretenţia sa arogantă de a i se da prioritate. Iar atunci când Oedip a refuzat să se conformeze, Laios şi-a îndemnat caii să treacă cu roata carului peste piciorul celui despre care nu ştia că în realitatea este fiul său. Din nou avem un tată încordat, atent în a-şi conserva puterea, în a apăra un teritoriu, dominat de frica de a nu fi detronat: o obsesie tipică patriarhatului, amplu reprezentată în mitul zeului Saturn (Saturn e un zeu roman, echivalentul lui grec ar fi Cronos), care îşi devora în mod sistematic fiii pentru ca aceştia să nu-l detroneze.
Manipulaţi de către o profeţie
Dar aspectul cel mai important al acestui mit nu a fost încă pus în lumină. Toate personajele par să fie împinse înspre un destin tragic, imuabil; dar cine sau ce îi impinge? Tocmai profeţiile oracolului sunt cele care-l determină pe Laios să nu aibă încredere în fiul său, pe care-l percepe ca fiind un inamic, rival, pe care-l îndepărtează din casa sa. Sentinţele oracolului sunt, din nou, cele care-l împing pe Oedip a se considera nedemn de familia sa şi a se autoexila de aceasta, reuşind, în schimb, să nu facă altceva decât să împlinească profeţia.
De fapt, suntem în faţa unei profeţii care se autorealizează. În faţa unei scheme care ne este familiară, dar care pare să fie puţin evidentă, aşa cum era puţin evident aspectul manipulatoriu al oracolului din Delphi.
Cu câtă uşurinţă acceptă Laios profeţia, încât renunţă fără ezitare la iubirea soţiei sale, mai întâi, şi la cea a fiului său mai apoi, sfârşind prin a ordona ca acesta să fie ucis! Cu câtă precipitare crede Oedip profeţia care îl defineşte ca fiind nedemn, patricid, acceptând această descalificare a lui însuşi, fugind de singurele persoane pe care le iubea şi care-l iubeau!
Şi cu câtă uşurinţă, chiar şi azi, părinţii sunt pregătiţi să creadă în acei profeţi care afirmă că natura copilului este una perversă, tocmai bună să fie înfrântă, modelată cu orice mijloc pentru a face din copil un Om.
Chiar şi în ziua de azi, părinţilor li se profeţesc dezastre de către oracolele moderne, acei “experţi” care îi avertizează să nu îşi răsfeţe prea mult propriul copil, să-l îndepărteze de la mamă cât mai devreme posibil. Dacă părinţii nu o vor face, avertizează oracolele, copilul va deveni un mic tiran, care-i va transforma în sclavii lui, iar copilul va dezvolta o sexualitate perversă. Ironia destinului determină, la fel ca în mitul lui Oedip, ca tocmai atitudinea părinţilor, de detaşare afectivă precoce, separarea forţată, autonomia prematur impusă, să conducă la construirea unei personalităţi nesigure, lipsite de satisfacţii, care se va exprima cu uşurinţă prin intermediul unui comportament agresiv, cereri de afecţiune şi conflicte nesoluţionate.
În acest mod, o schemă patriarhală, competitivă şi non-afectivă, este indusă şi perpetuată în familii din generaţie în generaţie. Prin gura acestor profeţi moderni vorbeşte încă vechiul Saturn.
Recuperarea viziunii dionisiace
Şi ar fi interesant să mai spunem câte ceva referitor la cei care se agaţă de firele mitului, şi de profeţiile oracolului. Acest oracol era dedicat zeului Apollo, zeu solar şi patriarhal care se contrapune unei alte imagini, a celei dionisiace, feminine, conectate armonic cu natura şi sexualitatea. Profeta sa se numea Pythia, iar pitonul sacru era mediumul folosit pentru a interoga zeii şi a îndepărta valul timpului. Dar îmbinarea şarpe-şamană e un binom care se regăseşte în cultul zeiţei Mama.
Şi iată că se poate întrevedea în acest mit şi istoria unei alte detronări, aceea a religiei feminine, lunare, a Mamei Terra, religie îndepărtată cu violenţă de către cea patriarhală.
Figura profetei a supravieţuit, dar şi-a schimbat sursa de inspiraţie în zeul masculin, solar.
În realitate nu există nici un destin imuabil. Fiinţele umane aleg întotdeauna, chiar şi atunci când decid să meargă împotriva instinctului lor de iubire, chiar şi atunci când decid să se adapteze sfaturilor, teoriilor din exterior. Şi se poate într-adevăr acţiona altfel, alegând să nu se urmeze autoritatea, ci propria inimă. Dacă Laios nu ar fi ascultat de profeţie, dacă şi-ar fi îmbrăţişat şi şi-ar fi crescut cu dragoste fiul, nu s-ar fi împiedicat în picioarele umflate ale unui străin pentru a ajunge să moară ucis de acesta; încrederea, suportul pe care ar fi putut să le acorde fiului său i-ar fi fost restituite.
În acelaşi mod, părinţii din ziua de azi trebuie să devină tot mai conştienţi de cât de manipulatorii sunt vocile care îi îndeamnă în fiecare zi să acţioneze împotriva instinctului lor, pentru a nu fi, în fapt, materni sau paterni. Dacă vor avea curajul să nu dea credit unei ideologii a morţii, dacă vor avea forţa de a-şi urma instinctul lor vital, cercul vicios se va rupe pentru a se naşte un cerc construit din iubire, înţelegere, în interiorul căruia fiecare mică fiinţă umană va putea să se matureze, să înflorească.


Preluare dupa© attachmentparenting.ro

Un comentariu:

  1. se nasc de aici cateva intrebari extrem de interesante! Multumim!
    Copilul mic intr-adevar este interpretat, descris, etc..de catre adult, freud, fiind adult. Cum stim daca ce spune freud este adevarat?

    RăspundețiȘtergere