joi, 24 iunie 2010

Doi pitici si-o fusta...







Cantaretii

http://www.youtube.com/watch?v=HMP5qVrtB_E




Micii cofetari


Am ajuns sa mananc prajitura facuta de copiii mei....
De cate ori fac ceva dulce sunt incantati si vor sa ma ajute cat mai mult. Azi au facut ei singuri aproape toata prajitura. Tabloul arata cam asa:
Darius sparge 4 oua si le pune in robot. Briana apasa butonul. Privesc fascinati cum se amesteca ,iar eu masor o cana de zahar pe care Darius o rastoarna peste ele. Din nou intra Bibi in actiune la butoane . Uneori si Darius. Apoi eu masor o cana de faina si Darius o rastoarna peste...
Bibi porneste butonul....
Unul din ei pune zaharul vanilat, celalat praful de copt. Mai apasam inca o data butonul si mai adaugam si putin unt. Gata compozitia.
Tot ei pun si fructele pe de-asupra , iar eu bag tava la cuptor.
Mi-e asa drag sa-i privesc... sunt fericiti peste masura..sunt mandri de ce fac si asteapta nerabdatori sa se coaca.
Azi am facut cu portocale si struguri k asa au ales ei..sa vedem ce-o iesi ca deocamdata frige...


miercuri, 23 iunie 2010

Raspund unei provocari

.....mai bine zis voi incerca sa raspund unei provocari si la randul meu voi incerca sa provoc intreaga familie la acest joc si de ce nu si pe ceilalti care citesc aici.
Provocarea a lansat-o mama lui mama lui Matei (http://mateicelmic.blogspot.com/).
Simplu la prima vedere.
Interesant chiar .
Dar oare as putea rezista tentatiei o saptamana?
Extrapoland as vrea ca toti patru sa rezistam unei saptamani fara televizor, internet, radio, ziare, reviste, desene animate (fie ele si pe DVD-uri)... si alte lucruri care ne distrag zilnic atentia de la ceea ce-i imporant cu adevarat, care ne fac sa spunem ca nu mai avem timp si ca nu stim cand a trecut ziua. Ar trebui sa incercam sa traim o saptamana asa cum traiam in copilarie, in epoca de aur, cand in afara de cartea de pe noptiera nu aveam nicio alta preocupare, nicio alta placere, nimic din gadgeturile de azi.
Si fara telefon ar trebui, dar stiu din start ca n-as putea fara...
Cred ca va fi tare greu daca nu imposibil dar macar as vrea sa incerc. Cel mai usor ne-ar fi sa incepem de sambata de cand plecam la munte.Ar fi intr-adevar o vacanta din toate punctele de vedere daca am reusi si asta. Ne-am ozona si mintea si sufletul si gandurile, nu numai trupurile.
Doamne, da-mi puterea macar sa incerc!

Si eu ca si mama lui Matei provoc mai departe....

luni, 21 iunie 2010

Punctul pe "i".


România e, în multe privinţe, o alcătuire
paradoxală. De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e
greu de guvernat.
Reuşim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună.
Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu,
să producem forme, pentru care ne lipseşte cu
totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea
ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara
funcţionează, aşa paradoxală,
improbabilă cum este! Să dăm câteva exemple:
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este
să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în
apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie.
Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel
decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne
otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem
otravă din te miri ce.
O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte
buni şi spitale foarte proaste. E inexplicabil cum poţi
avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte
instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil..
Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, "sistemul" te omoară.
Alt miracol: avem o mare concentrare de
"atracţii turistice" şi n-avem turism. Turismul
n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod
de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă
în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de
drumuri, de hoteluri şi de servicii în general.
Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar
umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că
"străinul" trebuie jumulit.
Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi,
foarte bine calificaţi la felurite olimpiade intern
aţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul
autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că
şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici.
Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ
fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură:
mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare,
iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea.
Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de
automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline,
călătorii români se înghesuie prin avioane
trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de
apocalipsă.
Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu
ne preocupă grădinărirea limbii strămoşeşti, viitorul
imediat şi concret al ţării, istoria ei,
monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri
romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne
amintim de ţărişoară e s-o delapidăm.
Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm
faţă de ele un dispreţ tot mai mare.
Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar
ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la
câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi
vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau
eterne?) se blocheaza, la un moment dat, în paradoxuri
asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.
În rezumat, s-ar spune că ori avem
evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată
într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se
justifică prin nicio evoluţie. Ori drum fără
ţintă, ori ţintă fără drum. Creşterea organică, cu
rezultat conştient şi previzibil, continuitatea,
consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile care
ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără...
Andrei Plesu

marți, 15 iunie 2010

Puiul - Costache Ioanid

Trist
şi singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu ştiu cum,
se face…
“Ce-o fi asta?”
se gândi.
“Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?…
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost…
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.

Mi-au ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte ghiare…
lungi… cu vârfu-ncovoiat…
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?…”

Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară…

*

Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară…
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine…
oare cine bate?…

Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc…
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce…
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă…
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino…
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!…
Ce frumoasă e lumina!…
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă…
Iar acolo?
E grădina…
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăunţă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e…
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără ghiare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui…

*

Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră…

Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine după stele,
bine,
dar acestea toate…
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate…
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi
pe turta ei;

da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fără număr,
tu,
să-ţi iei în taină crucea
şi s-o duci umil pe umăr…
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară…
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?

*

Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă…
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate…
Cioc!…
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.

Şi-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face… aripi albe
şi tunică de lumină
şi cunună de rubini
şi toiag de-mpărăţie,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
IISUS!