vineri, 27 martie 2009

LUNA A 8-A SI A 9-A

Nu stiu cum dumnezeu mi-am amintit ce facea in primele luni si acum in ultimile nu imi mai amintesc...Imi vine sa scriu direct despre luna a 10, dar macar niste fotografii sa pun din lunile astea..
Deci a 8-a si a 9-a inseamna ian-febr..Ma uit la poze si poate imi mai amintesc...
Aha... tati a plecat la bucuresti la un curs de 10 saptamani , iar noi am ramas acasa cu buni.Avem tati de w-end doar.
A inceput sa vorbeasca: primul cuvant constient a fost apacand a vazut biberonul roz.Zice si ma-ma, ta-ta, dar nu noua.
A inceput sa se si joace constient.Fuge prin pat si vrea sa o prindem, se ascunde in patuz si asteapta sa-i facem "bau", ma trage de par si asteapta sa zic "auuu "si rade sa lesine,bate din palme cand aude "bravo", face "pa din manutza,danseaza cand aude muzica, inclusiv pe melodiile de la jucarii. Ii curg balele de am impresia k ii ies toti dintii odata,e foarte prietenosa si ii plac mult copiii. Am fost la cateva petreceri si a fost extaziata...








LUNA A 7-A

- are 8 kg si 71 cm
-a racit- de fapt a facut rosu in gat si medicul i-a prescris antibiotic(Keflex)
craciunul l-am petrecut cu totii la bunicii de la vacareni. A venit mos Craciun da n-a avut nicio reactie( macar de teama)
-27 dec- in vacanta la buni la turnu, singura fara mami, tati sau darius
noi am facut revelionul acasa, cu finele, cu fam gemanariu si cioroiu
- am foost si la munte, la bran, tot fara copii, cu finii.ne-am odihnit si am schiat.
-am piedut cam multe in perioada asta mai ales ridicatul ei in picioruse si mersul tinut de canapele.








joi, 26 martie 2009

Depinde numai de tine …

Stii tu cât de înalt este cerul deasupra ta?

Atât cât ti-l imaginezi.

Stii tu cât de puternica este dragostea?

Atât cât vrei sa o simti.

Stii tu cât de aproape îti este Dumnezeu?

Atât cât Îl lasi tu sa-ti fie.

Stii tu ca depinde numai de tine daca înaintezi sau daca bati pasul pe loc?

Daca realizezi ceva sau daca viata trece numai pe lânga tine?

Daca transformi mica lume ce te înconjoara sau daca ramâne totul neschimbat în jurul tau?


Toate acestea îti stau în putere -

Daca vrei ….

marți, 24 martie 2009















LUNA A 6-A

-are 7.700kg si 69,5 cm
-a facut vaccinul Infanrix hexa
- a avut doua mamici surogat -Laura si fina- care au alaptat-o cat eu am fost la Cip la Istanbul sa aniversam 8 ani de la nunta.Au venit si ambele bunici si au stat cu ei in cele 4 zile cat am lipsit eu. Niciunul nu ne-a dus lipsa, nici chiar briana care a supt de la ele fara alte probleme... Le multumim inca o data si pe aceasta cale k ne-au fost adevarate prietene....
- se taraste prin toata casa si vrea sa mearga tinuta de manute.
- a inceput sa se ridice singura in picioruse, agatandu-se de noi sau de pat
- din nou a inceput sa refuze sanul pana l-a lasat de tot(la 6 luni jumate)
- e din ce in ce mai innebunita dupa darius si rade la el tot timpul, dar el o ignora sau o indeparteaza
-a inceput sa vorbeasca asa pe limba ei si zice: da-da, ta-ta e-e




LUNA A CINCEA

- ne chinuie dintisorii. nu ne asteptam asa de repede, dar fetitele sunt cica mai precoce. e maraita, se trezeste noaptea de 3-4 ori si adoarme foarte greu.
-nu prea mai vrea nici san si in fiecare zi am imprezia k va fi ultima de alaptare.
-22.10- i-a iesit primul dintisor
-1.11- al doilea dintisor
- rade foarte mult dar nu " vorbeste"
-am inceput diversificarea :mar cu cereale si legume fierte...se stramba si le scuipa,dar probabil pt k nu stie sa manance cu lingurita
-am inceput sa ii dau un vaccin antigripal homeopat caci au inceput sa bantuie virozele
-4.11- a inceput sa se tarasca pe jos si se duce la juacariile lui darius, care e foarte posesiv si nu vrea sa ii dea nimic din ce e al lui.i le lasa doar pe cele din plus, ale ei...



- 7kg si 67 cm

luni, 23 martie 2009

LUNA A PATRA

- are 6.700 Kg SI 66,5 cm
-pe 17.08 a facut vaccinul infanrix HIB+ IPV si nu a avut nicio reactie negativa
-la o saptamana dupa a racit si i-am dat antibiotic(ospamox, nurofen si ambroxol). a facut cunostinta si cu batista bebelusului si nu i-a placut deloc.
- mergem la plaja cu totii . darius e innebunit dupa apa, iar bibi dupa tzatzica..
- am fost la Sibiu 4 zile pentru k cip a avut un curs si n-am avut curaj sa raman singura acasa cu amandoi. A fost foarte frumos , iar darius s-a jucat excelent cu fetitza proprietarilor pensiunii









vineri, 20 martie 2009

VIATA ESTE ...

... o schimbare ... fa-o !

... o tragedie ... treci peste ea !

... un puzzler ... rezolva-l !

... o datorie ... fa-ti-o !

... un joc ... castiga-l !

... o oportunitate ... prinde-o !

... un mister ... descopera-l !

...o promisiune ... indeplineste-o!

... un premiu ... ia-l !

... o lupta ... cucereste-o !

... un dar ... accepta-l !

... o aventura ... traieste-o !

... un cantec ... canta-l !

Soaptele sufletului...

Era odata un rege care avea 4 neveste.

Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra sotie, pe care o imbraca cu straie
din cele mai scumpe si o trata cu cele mai fine delicatese. Ii dadea tot ce era mai bun.

De asemenea o iubea si pe cea de-a treia sotie si ea era cea cu care se
mandrea cel mai mult in fata regatelor vecine. Totusi, regele traia cu teama ca aceasta sotie il va lasa intr-o zi pentru un altul.

Regele o iubea si pe cea de-a doua sotie. Ea era confidenta lui si era
intotdeauna draguta, intelegatoare si rabdatoare cu el. De cate ori regele avea o problema, putea avea incredere in ea ca il va ajuta sa treaca peste momentele grele.

Prima sotie a regelui era foarte loiala si isi adusese o mare contributie in mentinerea regatului. Totusi, regele nu o iubea pe prima sotie. Desi ea il iubea cu adevarat, el de abia o observa!

Intr-o zi, regele simti ca sfarsitul ii este aproape. Se gandi la viata lui plina si isi spuse: "Acum am 4 sotii cu mine, dar cand voi muri, voi fi singur."

O intreba pe cea de-a patra nevasta: "Te-am iubit cel mai mult, ti-am daruit cele mai frumose haine si ti-am aratat cea mai mare grija. Acum, eu am sa mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?"

"Nici vorba!" replica cea de-a patra sotie, si pleca fara un alt cuvant.
Raspunsul ei strapunse inima regelui ca un cutit.

Regele o intreba si pe cea de-a treia sotie: "Te-am iubit toata viata mea.
Acum ca mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?"
"Nu!" veni raspunsul celei de-a treia sotii. "Viata e prea buna! Cand vei muri, ma voi recasatori!"
Inima regelui se stranse de durere.

Apoi o intreba si pe cea de-a doua sotie: "Intotdeauna am gasit la tine intelegere si ajutor si mereu ai fost acolo pentru mine. Cand voi muri, vr ei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?"
"Imi pare rau, nu te pot ajuta de data aceasta!" replica cea de-a doua sotie. "Te pot doar inmormanta si veni la mormantul tau."
Regele fu devastat si de acest raspuns.

Apoi se auzi o voce: "Eu te voi urma oriunde vei merge!" Regele se uita imprejur si vazu ca cea care rostise aceste cuvinte era prima sotie. Era atat de slaba, pentru ca suferise mult din cauza foamei si a neglijarii sale.

Adanc indurerat, regele spuse: "Trebuia sa fi avut mult mai multa grija de tine cand am avut ocazia!"

In realitate, noi toti avem 4 sotii in viata noastra:

Cea de-a patra sotie este TRUPUL nostru. Indiferent cat timp si efort
investim in a-l face sa arate bine, el ne va lasa cand murim.

Cea de-a treia sotie este AVEREA noastra. Cand murim, merge la altii.

Cea de-a doua sotie este FAMILIA SI PRIETENII. Indiferent cat de apropiati
ne-au fost in timpul vietii, ei nu pot decat sa vina la mormantul nostru dupa ce nu mai suntem.

Prima sotie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat in goana dupa averi,
bunastare si putere sau in goana dupa iluzii desarte, uitand ca iubirea cuarata si sincera iti face viata frumoasa si spiritul sa traiasca si dupa. Si totusi, SUFLETUL este singurul care ne va urma oriunde vom merge.

Adevarul care ne face liberi

"Adevarul care ii face pe oameni liberi este in cea ai mare parte adevarul pe care oamenii n-ar vrea sa-l auda."
Herbert Agar

Rob este tipul de om pe care ti-ar placea sa-l urasti: e intotdeauna bine dispus si are intotdeauna ceva pozitiv de spus.
Daca cineva il intreaba cum ii merge, el raspunde: "Daca ar fi mai bine de atat, ar fi nevoie de doi oameni pentru atata bine!"
E un optimist. Daca un coleg are o zi rea, Rob reuseste intotdeauna sa-l faca sa vada partea pozitiva a situatiei.
Am devenit curios si intr-o zi l-am intrebat: "Nu inteleg, nu este cu putinta sa fii optimist in toate zilele, tu cum reusesti?" Rob imi raspunse: "In fiecare zi cand ma trezesc, stiu ca am doua posibilitati: Pot sa aleg sa fiu bine dispus sau pot sa aleg sa fiu rau dispus. Si aleg sa fiu bine dispus. Cand mi se intampla ceva rau, pot sa aleg intre a fi o victima sau pot sa aleg sa invat din ce mi s-a intamplat. Si eu aleg sa invat. De fiecare data cand cineva vine la mine sa se lamenteze pentru
ceva, pot sa aleg intre a-i accepta plangerile sau pot alege sa-l ajut sa vada latura pozitiva a vietii. Si eu aleg intotdeauna partea buna a vietii". "Dar asta nu este intotdeauna asa de usor" i-am spus. "Ba da", zise Rob, intreaga viata este o problema de optiuni.
Cand indepartezi din viata tot ceea ce nu conteaza cu adevarat, totul devine o chestiune de optiuni. Depinde de tine sa alegi cum sa reactionezi la diverse situatii, tu trebuie sa decizi cum sa-i lasi pe altii sa-ti influenteze atitudinea fata de viata. Tu alegi sa fii bine sau rau dispus. Pana la sfarsit tu esti acela care decizi cum sa-ti traiesti viata".

Dupa aceasta discutie am pierdut legatura cu Rob fiindca mi-am schimbat locul de munca, dar adesea ma regaseam gandindu-ma la cuvintele lui atunci optam pentru ceva in viata in loc sa reactionez la evenimente. Apoi am aflat ca Rob a avut un accident groaznic la locul de munca, a cazut de la 18 metri inaltime si
dupa o operatie de 8 ore si dupa o indelungata spitalizare a iesit avand o placa de otel in spate. M-am dus sa-l vad si l-am intrebat daca se simte tot atat de bine. "Vrei sa vezi cicatricile mele?"
"Dar cum faci sa ramai pozitiv dupa ce ti s-a intamplat? "In timp ce cadeam, primul lucru care mi-a venit
in minte a fost fetita mea. Apoi in timp ce zaceam pe pamant, mi-am zis ca pot sa aleg intre a muri si a trai. Si am ales sa traiesc" "Dar nu ti-a fost frica?" "Atunci cand m-au dus la spital si am vazut expresiile fetelor surorilor si doctorilor, mi-a fost frica fiindca era de parca se uitau la un om mort. Apoi un infirmier m-a intrebat daca am alergie si am raspuns: DA!

Toti m-au privit si atunci am urlat: sunt alergic la gravitatie! Toti au izbucnit in ras, si eu le-am spus: acum operati-ma ca un om viu, nu ca pe unul care e deja mort!"
Rob m-a invatat ca in fiecare zi avem posibilitatea de a alege sa traim o viata deplina. Si este inutil sa fim mereu ingrijorati pentru maine fiindca fiecare zi vine cu problemele ei cu care trebuie sa traim, si maine ne vom gandi la problemele de maine .
La urma urmei, azi este ziua de maine pentru care iti faceai probleme ieri.

joi, 19 martie 2009

Metoda de educatie "Montessori"-introducere

„Noi ştim cum să descoperim perle în carapacele stridiilor, aur în munţi şi cărbune în măruntaiele pământului, dar nu suntem conştienţi de existenţa germenilor spirituali, de nebuloasa creativă pe care copilul o ascunde în el însuşi, când intră în această lume pentru a reînnoi umanitatea.
Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii s-au eliberat prin revoluţii, mişcările feministe promovează eliberarea femeilor şi egalitatea cu bărbaţii; e nevoie de o mişcare de eliberare a copiilor de sub prejudecăţile adulţilor. De o revoluţie non-violentă. Ultima.”


Copilul-fiinţă divină dar neînţeleasă
Maria Montessori
(PETRU PĂRINŢI ŞI EDUCATORI)


PREFAŢĂ (la ediţia din 1991)
În ianuarie 1931, am avut şansa de a o cunoaşte pe marea educatoare italiană Dr. MARIA MONTESSORI.
Eram în al doilea an de activitate ca profesor în învăţământul secundar, când, la recomandarea fostului meu profesor de pedagogie Ion A. Rădulescu Pogoneanu, am fost trimis în străinătate pentru studii de specialitate. Misiunea mea era să studiez valoarea ştiinţifică şi eventual posibilitatea aplicării „metodei Montessori” în învăţământul secundar.
În acest scop, am audiat cursul internaţional Montessori, pe care Dr. Maria Montessori l-a ţinut la Roma, din ianuarie până în iunie 1931 şi am luat parte la toate lucrările practice privind aplicarea acestei metode în „Casa dei Bambini”, cum se numea şi se numeşte şcoala Montessori pentru copii de vârstă preşcolară (Casa Copiilor), precum şi în şcolile elementare Montessori.
Cu acest prilej, am devenit un adept convins al acestei metode, care, deşi poartă numele „Montessori”, nu este o metodă a ei, ci, aşa cum ţinea Maria Montessori să precizeze, este metoda ştiinţei (observarea şi experimen¬tul ştiinţific) aplicată de ea în domeniul educaţiei în familie şi în şcoală.
Din iulie 1931, reîntors în ţară, am rămas în corespon¬denţă atât cu Maria cât şi cu Mario Montessori, fiul ei, până la moartea lor, corespondenţă întreruptă după lăsarea „cortinei de fier”, dar reluată după 1970, când, din iniţiativa UNESCO, s-a organizat, şi în ţara noastră, în decembrie 1970, un „simpozion naţional Montessori” cu tema generală „Contribuţia Mariei Montessori la constituirea ştiinţei educaţiei”.
La sfârşitul cursului internaţional Montessori de la Roma, din 1931, Maria Montessori şi Mario Montessori mi-au încredinţat câteva conferinţe şi lecţii de la cursuri ale Mariei Montessori, spre a le prezenta în formă de capitole ale unei broşuri, care să se tipărească în Româ¬nia, aşa cum am arătat în nota ediţiei din 1933 a bro¬şurii cu titlul Copilul: „Studiile ce urmează sunt câteva conferinţe ţinute de Maria Montessori pe care le-am prelucrat şi coordonat împreună cu autoarea şi le-am tradus apoi în româ¬neşte după manuscrisul italian, cu scopul de a folosi la întărirea şi răspândirea mişcării pentru apărarea copilului. Aceasta a fost intenţia autoarei la alcătuirea acestei broşuri. Studiile de faţă apar astfel întâi în limba română; în curând vor apare şi în italiană şi în alte limbi”.
Din păcate, expresia „în curând” s-a dovedit a fi prea optimistă. În anul următor, 1934, după congresul interna¬ţional Montessori prezidat de Maria Montessori, a început persecuţia împotriva ei în Italia datorită sensului profund umanitar, nediscriminatoriu şi pacifist al concepţiei şi activităţii sale. Şcolile Montessori au fost închise şi orice activitate montessoriană interzisă, ca şi în Germania, unde cărţile ei au fost, în acea perioadă, arse. În aceste condiţii, a început exilul involuntar, al Mariei Montessori, mai întâi în ţări libere din Apus, apoi în India, până la sfârşitul celui de al doilea război mondial, când Maria Montessori şi fiul ei – care a însoţit-o pretutindeni în peregrinările prin lume – s-au întors în Europa, stabilindu-se definitiv în Olanda, la Amsterdam.
În aceste condiţii, Copilul – în româneşte din 1933 – a apărut abia peste trei ani, în 1936, în ediţii mult amplificate, cu acelaşi titlu în franceză: L’Enfant, în engleză: The Secret Of Childhood, apoi în multe alte limbi. În italiană a apărut abia în 1938, cu titlul Il segreto dell’Infanzia, dar nu în Italia, din cauzele amintite, ci în Elveţia. Tot în 1938, ediţia amplificată a apărut şi în limba română cu titlul Taina copilăriei.
În mod curent, când se reeditează o traducere, se face după ultima ediţie în limba originală. Dacă reedităm acum Copilul după prima ediţie (revăzută, desigur), o facem, printre alte motive, pentru că ediţia primă a acestei scrieri, care s-a întâmplat să fie în limba română şi să apară la Bucureşti, a fost apreciată mult de Maria Montessori şi de continuatorul operei sale, Mario M. Montessori, ca fiind o prezentare foarte concentrată a esenţei pedagogiei montessoriene: educaţia ca ajutor ştiinţific al procesului natural al formării omului – proces care se desfăşoară după legile obiective ale antropogenezei şi nu după norme stabilite arbitrar de diverşi filozofi, pedagogi etc.
Dar motivul principal al reeditării acestei lucrări este convingerea că ea poate fi de folos părinţilor şi educato¬rilor din ţara noastră, mai ales astăzi, când „totul trebuie luat de la început” şi în domeniul educaţiei.
Ilie Şulea-Firu
Bucureşti, august 1991

Dreptul de a avea nevoi

Autor: Robin Grille
Tradus de Iulia Bălaşa
Din momentul naşterii până în jurul vârstei de 18 luni, vitalitatea sugarului şi concentrarea sa pe satisfacerea necesităţilor se raportează nivelului gurii - în jurul şi în interiorul acesteia. Drama acestei perioade constă în exprimarea nevoilor copilului: solicitarea şi consumarea hranei fizice şi emoţionale. Braţele şi mâinile sale, pielea şi, cea mai importantă dintre toate, gura, sunt excelenţi centrii vii ai conştientizării faptului că plăcerea îl conectează unei lumi hrănitoare. Întrucât sugarul este încă vulnerabil şi dependent, multe culturi susţin alăptarea la cerere şi dormitul comun.
Copilul este rareori lăsat jos şi rămâne într-un contact fizic aproape neîntrerupt cu părintele iubitor sau cu un frate mai mare, cel puţin până când îşi manifestă dorinţa de a se căţăra şi a merge singur.
Mai presus de avantajele mecanice şi nutriţionale ale alăptării la sân se află beneficiile emoţionale, hrana spirituală sau energetică ce vine din contactul drăgăstos, cald, dintre sân şi gură. Din păcate, un biberon nu poate reproduce confortul şi unicitatea reducerii distanţei mamă - copil, care vine din intimitatea directă a cărnii şi a pielii.
În condiţii bune, alăptarea inundă copilul cu sentimentul fericit al unităţii şi al absolutului. Un şuvoi de senzaţii plăcute îi pulsează prin corp ori de câte ori reflexul său puternic de a suge este întâmpinat cu acel ceva după care tânjeşte. Astfel, în interiorul unitar minte - corp al micuţului se inserează adânc o sursă de seninătate şi mulţumire, sursă ce îi va fi disponibilă şi mai târziu în cursul vieţii. Dacă această legătură strânsă mamă - copil este susţinută de răspunsul la nevoile sugarului şi nu de exigenţele rigide ale orarelor zilnice moderne, se formează un înveliş dens de securitate emoţională şi mulţumire, îndemnând copilul să perceapă lumea ca un loc prietenos, hrănitor şi abundent.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii raportează că, în întreaga lume, vârsta medie a înţărcării complete (definită ca încetare totală a alăptării) depăşeşte 4 ani! În “Alăptarea, ghid pentru profesionişti” (1985), Ruth Lawrence plasează acest moment în jurul vârstei de 4.2 ani. Este evident că alăptarea oferă o hrană psihologică vitală, ce îşi prelungeşte rolul dincolo de necesităţile nutriţionale esenţiale. Surprinzătoarele noastre standarde privind înţărcarea precoce trebuie revizuite. Predilecţia occidentală pentru întreruperea prematură a conexiunii orale mamă - copil introduce în procesul înţărcării două elemente nedorite, adesea traumatizante, - lupta şi durerea. Din fericire, începem să ne îndreptăm în direcţia cea bună. Se înregistrează o creştere a acceptării hrănirii la cerere şi a înţărcării târzii (este recomandat peste doi ani). În consecinţă, a crescut şi suportul profesionist din partea consultanţilor pentru alăptare.
Experienţa dezvoltării optime
În acest moment, părinţii (în mod deosebit mama) care au fost susţinuţi în propriile vieţi şi care au fost ei înşişi hrăniţi corespunzător, vor fi capabili să răspundă spontan şi empatic nevoilor fizice, emoţionale şi spirituale ale copiilor lor. Ideal, copilul este alăptat la cerere, cu atenţie deosebită pentru conexiunea spirituală şi emoţională dintre mamă şi copil, în aceeaşi măsură ca în cazul hranei materiale. Acest lucru include tandreţea, captată în îmbrăţişări şi contact vizual, manifestări ce comunică plăcerea mamei de a alăpta.
Dacă sunt ascultaţi, copilaşii dau semne evidente când sunt pregătiţi să experimenteze autonomia. Ei ajung acum la pământ, aşa că se simt ei înşişi contra pământului. Privesc departe, din braţele protectoare ale mamei, observând formele misterioase ale obiectelor îndepărtate. Îşi mişcă picioarele în încercări timpurii de a se împinge, apoi se caţără şi păşesc. Însă, pentru cea mai mare parte a timpului, doresc să rămână încă sub privirea mamei. Scopul nostru ca părinţi este să ne eliberăm copiii corespunzător nevoilor lor, în loc să îi nesocotim, ţinând cont de ale noastre. În acelaşi timp, atingerea, îmbrăţişarea şi contactul corporal sunt necesare în mod frecvent, iar copilul beneficiază prin purtarea într-un sling sau în alt mod, lipit de corpul purtătorului. Tipic, copiii cărora li se oferă o asemenea ambianţă tind să fie mai calmi şi mai mulţumiţi, atâta timp cât părinţii nu-şi oferă disponibilitatea într-un mod forţat.
Dacă sugarului aflat în faza orală a dezvoltării i se permite ocazional suptul de alinare până când se auto-înţarcă într-un mod natural (de obicei mult mai târziu decât prevăd normele occidentale), următorul nivel al independenţei psihologice se va dezvolta natural, pornind de la o bază mai puternică a stăpânirii de sine emoţionale.
Obiectiv privind dezvoltarea
La această vârstă, copilul încearcă să înveţe că este în regulă să aibă nevoi, să fie ascultat şi să ceară ceea ce doreşte. La un nivel profund, el învaţă, de asemenea, despre “a merita” şi despre plăcerea de a primi. Ceea ce se poate imprima în timpul acestui stadiu este că satisfacţia şi împlinirea sunt drepturi ce revin încă de la naştere, drepturi ce merită să fie apărate cu tărie. Capacitatea noastră reală de a avea grijă de altcineva, de a da, generozitatea, reflectă gradul în care trecerea noastră prin această perioadă psihologică a fost favorabilă. Independenţa adevărată, opusă defensivei bazată pe propriul suport, îşi are izvor doar în satisfacerea deplină a nevoii de dependenţă.
Cele mai dăunătoare experienţe
A lăsa un copil la această vârstă singur, să plângă mult timp, şi a-i refuza îmbrăţişarea şi atenţia pe care le cere, au consecinţe emoţionale profunde, pe termen lung. I se inoculează mesajul că nu trebuie să ceară ceea ce doreşte sau are nevoie, impulsul de a întinde mâna se atrofiază, iar el, copilul cu drepturi, devine un copil resemnat. Nu este încă pregătit să facă faţă satisfacerii întârziate, să-şi amâne recompensa şi, de aceea, resimte hrănirea după orare rigide, înţărcarea precoce şi “plânsul de control” ca şi abandon şi neglijare. De partea cealaltă, atitudinea super-anxioasă şi super-indulgentă a unor părinţi disturbă seninătatea naturală a copilului, întrerupând nevoia de a-şi exprima stresul emoţional acumulat. Calea de mijloc constă în a ne lăsa dirijaţi de semnele emise de copil, permiţându-i să preia el conducerea.
Funcţia emoţională şi credinţele inconştiente
Printre credinţele inconştiente pornite din experienţele traumatizante din această perioadă se includ următoarele:
Trebuie să mă descurc singur.
Trebuie să arăt că nu am nevoie de nimeni şi de nimic.
Nu merit dragoste, deci nu sunt demn să fiu iubit.
Merit să fiu iubit doar când dau.
Nevoile altcuiva sunt mai importante decât ale mele.
Fericirea mea depinde de cât mă plac ceilalţi.
Credinţele inconştiente izvorâte din experienţele pozitive în timpul acestei perioade includ:
Am dreptul să am şi să-mi exprim nevoile şi dorinţele.
Viaţa mă hrăneşte.
Viaţa este rodnică şi îmbelşugată, iar eu merit generozitatea vieţii.
Sunt liber şi destul de împlinit ca să-mi pese de ceilalţi.
Ceilalţi au dreptul de a avea propriile lor nevoi.
Acestea sunt bazele emoţionale ce stau la temelia capacităţii de a fi categoric în mod just, de a fi direct, în loc de a fi manipulator.
Împlinirea acestor nevoi, necesitate a dezvoltării, este punctul din care, mai târziu, vom contura în mod natural un spirit generos. Satisfacerea deplină a nevoilor sugarului ne dă capacitatea de a respecta în mod real nevoile şi limitele celorlalţi; vom renunţa cu eleganţă când cineva ne va spune “nu”. Forţa interioară ce ne permite să suportăm dezamăgirile şi să facem faţă realităţii că nu întotdeauna obţinem ceea ce vrem, izvorăşte din împlinirea copilăriei timpurii, nu dintr-o independenţă prematură impusă.
Iniţiativa, auto-motivarea, vitalitatea emoţională şi rezistenţa, răbdarea - toate aceste calităţi sunt cultivate atunci când, în acest stadiu secundar al dezvoltării, se întâlnesc condiţiile optime. Independenţa adevărată, opusă defensivei bazate pe suportul propriu (Nu am nevoie de nimeni) este, paradoxal, produsul dependenţei acceptate. Independenţa emoţională ne permite să ne iubim pe noi înşine. Ne dă posibilitatea să relaţionăm cu ceilalţi printr-o legătură intimă, dar, de asemenea, ne dă voie să-i lăsăm să se distanţeze de noi la momentul potrivit.
Potenţiala manifestare a traumei la adult
Când nevoilor noastre nu li se răspunde în perioada orală a dezvoltării, rămânem blocaţi în dependenţă, trăind cu iluzia mamei care trebuie să apară, tânjind în subconştient după fericirea pierdută a unităţii de la sân. “Sugem” şi ne agăţăm de relaţii, mâncare, alcool, droguri, tutun, jocuri de noroc sau bunuri materiale. Ne simţim de parcă viaţa ne este datoare, în timp ce aşteptăm pasivi ca lucrurile să se schimbe, ori ne grăbim să ne agăţăm de ea. Neîmpliniţi în fond, rămânem “sugari”, creduli în faţa trucurilor seducătoare ale maşinăriilor PR, ale campaniilor de vânzări şi ale persoanelor carismatice. O persoană ale cărei nevoi sufleteşti sunt în general satisfăcute este mai puţin predispusă, mai târziu în viaţă, unor relaţii interpersonale co-dependente, idolatriei sau viciilor. O trecere sănătoasă prin această perioadă conduce către un scepticism sănătos mai târziu. O astfel de persoană nu este uşor de păcălit şi va fi mai vigilentă în relaţiile sale.
Cramponarea în co-dependenţa pe care o afişăm în relaţii nu ne aduce mulţumire, aşa că ne învinovăţim unii pe alţii pentru neîmplinirile personale. Ne iluzionăm cu noţiuni romantice de genul “iubirii adevărate”, care va dura pentru totdeauna, o uniune simbiotică imaginară, care ne va umple toată nevoia de iubire şi înţelegere. În consecinţă, avem aşteptări nerealiste de la ceilalţi. Alternativ, ne auto-sugestionăm că nu avem nevoie de nimeni şi clacăm din cauza oboselii sau a amărăciunii.
Creşterea nesaturată devine nesăţioasă. Lăcomia fără suflet ce ne tulbură civilizaţia nu este altceva decât plânsul copilului flămând emoţional, strivit în persoana unui adult.
Robin Grille este psiholog in Sydney, Australia. Este autorul cărţilor "Parenting for a Peaceful World" şi "Heart to Heart Parenting". Îi puteţi citi lucrările pe adresa www.our-emotional-health.com.


preluare dupa© attachmentparenting.ro

Complexul lui Oedip

Autoare: Antonella Sagone
Tradus de Andreina Balog
Se crede că despre complexul lui Oedip, referitor la mitul acestuia, s-a spus totul, dar pot exista totuşi anumite învăţături ascunse care se pot desprinde din tragicele întâmplări din viaţa lui Oedip.
Cu toţii ştim ce este complexul lui Oedip: potrivit lui Freud, ar fi tendinţa naturală a copilului de a se îndrăgosti de mama sa în jurul vârstei de trei ani şi de a intra în competiţie cu tatăl pentru a o seduce, visând eliminarea tatălui pentru a i se substitui. Acest complex, pe care Freud îl întâlnea atât de des la pacienţii săi, l-a condus la convingerea că este vorba de o etapă universală în dezvoltarea afectivă a individului; el l-a denumit „complexul lui Oedip” – (Oedip fiind fiul lui Laios, care, potrivit dramaturgiei greceşti, este ucis de propriul său fiu fără ca acesta să ştie că îşi ucide tatăl, pentru a se căsători cu soţia lui Laios, mama sa - Iocasta. Când într-un sfârşit, după mulţi ani şi după aducerea la viaţă a patru copii, adevărul iese la iveală, Iocasta se sinucide iar Oedip îşi ia vederea, pentru ca pe urmă să se exileze).
Chiar şi în zilele noastre, fantasma acestei tragice legende se apleacă ameninţătoare ca o profeţie obscură asupra relaţiei mamă-copil, întunecând intensitatea raportului lor, legătura lor simbiotică; faza rezolutivă sau de identificare esta încă salutată ca fiind o etapă obligatorie în construirea “eu”-lui, care, pentru maturizare, va trebui să se rupă de mamă, să depăşească antagonismul cu tatăl, pentru ca ulterior să se identifice cu acesta.
Ne aflăm din nou în faţa preluării unui concept din lumea psihologiei şi a psihanalizei într-o manieră improprie, pentru ca ulterior acest concept să fie utilizat în terorismul psihologic exercitat asupra părinţilor, împingându-i să acţioneze contrar nevoii instinctive de a rămâne în contact cu copiii, de a-i dezmierda, a-i asculta şi a-i îngriji empatic.
Observaţi ce spune un exponent al lumii psihanalitice:
“Copilul trebuie să se simtă în afara cuplului genitorial şi a legăturii celei mai intime, secrete, legătură care preia ca şi simbol patul matrimonial, altfel se poate crea în interiorul său iluzia că se poate substitui tatălui său pentru mamă, iluzia că poate să-i separe, postându-se între ei, iluzii care ar putea să interfereze negativ asupra dezvoltării sexuale orientată dincolo de familie. (Silvia Vegetti Finzi).
O viziune patriarhală
Consider că această viziune asupra primelor relaţii copil - părinţi este extrem de reductivă, dar mai ales părtinitoare şi cu siguranţă nu în favoarea copilului. Probabil, în anumite cazuri, e de partea părinţilor, foarte probabil a acelora aparţinând unei culturi patriarhale, care caută să se perpetueze din generaţie în generaţie. Consider că multe dintre dinamicile care au fost folosite în a descrie copilul mic sunt în realitate proiecţii ale dinamicilor părinţilor, care se văd în acesta - copilul - ca într-o oglindă distorsionată. Nu copilul este cel care se introduce agresiv în relaţia părinţilor săi; el doreşte doar să stea în contact cu ei şi caută să aibă cu ei, în particular cu mama, o relaţie neîntreruptă şi fericită, construită din duioşie şi intimitate. Cel care este, în realitate, în competiţie cu copilul e adeseori adultul, iar relaţia care se vede într-adevăr ameninţată în fiecare zi e mai degrabă cea a mamei cu copilul, relaţie fiziologică, naturală, care se construieşte între mamă şi copilul său.
Adultul este cel care vrea să considere relaţia matrimonială a părinţilor incompatibilă cu relaţia care se stabileşte între mamă şi copil.
Şi tocmai mitul lui Oedip, în mod neaşteptat, poate să ne ajute să înţelegem aceste aspecte. Dar trebuie să ştim încotro să privim. Despre Oedip cunoaştem totul, dar despre Laios, tatăl său, ce cunoaştem?
Nu avea cum să fie un tip prea sensibil, prea empatic. A atras asupra sa şi asupra urmaşilor săi blestemul zeilor, răpindu-l pe Crisip, fiul lui Pelops, pe care l-a violat. Datorită acestei fapte abominabile, în oraşul lui Laios a fost trimis Sfinxul, monstrul cu cap de femeie şi corp de leu, un monstru care îi ucidea pe toţi cei care nu puteau să răspundă ghicitorilor sale. Dar ceea ce Laios i-a făcut fiului său Oedip depăşeşte orice imaginaţie. Laios încerca să aibă un fiu, dar Iocasta, soţia sa, era sterilă, motiv pentru care s-a deplasat la oracolul din Delphi dedicat zeului Apollo. Iar de acolo a înţeles că faptul de a nu avea fii e un bine pentru el, deoarece avându-i, ar fi fost ucis de unul dintre aceştia. Ca urmare, îşi repudiază soţia, Iocasta, care rămâne totuşi însărcinată în urma unui şiretlic, iar din uniunea lor se naşte Oedip.
Şi atunci ce face tatăl? Imediat cum se naşte Oedip, îi găureşte acestuia călcâile (Oedip însemnând picior umflat), după care îl încredinţează unui păstor pentru a-l înlănţui pe muntele Citeron. Acesta, în schimb, mişcat de situaţia copilului, îl încredinţează unui alt pastor, care îl duce la curtea regelui Polip, unde este adoptat de acesta şi crescut cu dragoste.
Ce avem până acum? Un fiu care încearcă să se introducă în relaţia conjugală a părinţilor? Un fiu care pretinde iubire exclusivă? Care ameninţa să-şi detroneze tatăl? Nu! Doar un nou-născut lipsit de apărare, care la naştere este privit cu suspiciune, răceală, violenţă, în loc să fie îngrijit aşa cum este de aşteptat, cu dragoste. Şi avem un tată care se apără în mod activ de fiu, încercând să-l îndepărteze de familia sa şi să-l ucidă.
Dar să vedem o altă dinamică interesantă în acest mit. Oedip, devenit deja adult şi crescut la curtea regelui Polip, crede cu tărie că este fiul regelui şi al reginei până în momentul în care oracolul din Delphi îi prezice că-şi va ucide tatăl şi va avea o relaţie amoroasă cu mama sa. Oripilat de această viziune, , în încercarea de-a ocoli împlinirea profeţiei, Oedip se îndepărtează de cei pe care-i consideră părinţii săi, plecând înspre cetatea Tebei; în drumul său va întâlni un necunoscut (care în realitate e Laios), care îl va răni încă o dată la picior. Şi iată că se iscă o confruntare în urma căreia Laios moare: Oedip îşi ucide tatăl.
Vedem, din nou, un fiu iubitor şi un părinte care îşi persecută, agresează fiul. Călătoria înspre cetatea Tebei se face tocmai cu scopul de a se proteja pe el însuşi şi pe cei pe care îi consideră părinţii săi. În schimb, i se redeschid răni mai vechi de către însuşi tatăl său. Laios a fost cel care a dat curs confruntării, prin pretenţia sa arogantă de a i se da prioritate. Iar atunci când Oedip a refuzat să se conformeze, Laios şi-a îndemnat caii să treacă cu roata carului peste piciorul celui despre care nu ştia că în realitatea este fiul său. Din nou avem un tată încordat, atent în a-şi conserva puterea, în a apăra un teritoriu, dominat de frica de a nu fi detronat: o obsesie tipică patriarhatului, amplu reprezentată în mitul zeului Saturn (Saturn e un zeu roman, echivalentul lui grec ar fi Cronos), care îşi devora în mod sistematic fiii pentru ca aceştia să nu-l detroneze.
Manipulaţi de către o profeţie
Dar aspectul cel mai important al acestui mit nu a fost încă pus în lumină. Toate personajele par să fie împinse înspre un destin tragic, imuabil; dar cine sau ce îi impinge? Tocmai profeţiile oracolului sunt cele care-l determină pe Laios să nu aibă încredere în fiul său, pe care-l percepe ca fiind un inamic, rival, pe care-l îndepărtează din casa sa. Sentinţele oracolului sunt, din nou, cele care-l împing pe Oedip a se considera nedemn de familia sa şi a se autoexila de aceasta, reuşind, în schimb, să nu facă altceva decât să împlinească profeţia.
De fapt, suntem în faţa unei profeţii care se autorealizează. În faţa unei scheme care ne este familiară, dar care pare să fie puţin evidentă, aşa cum era puţin evident aspectul manipulatoriu al oracolului din Delphi.
Cu câtă uşurinţă acceptă Laios profeţia, încât renunţă fără ezitare la iubirea soţiei sale, mai întâi, şi la cea a fiului său mai apoi, sfârşind prin a ordona ca acesta să fie ucis! Cu câtă precipitare crede Oedip profeţia care îl defineşte ca fiind nedemn, patricid, acceptând această descalificare a lui însuşi, fugind de singurele persoane pe care le iubea şi care-l iubeau!
Şi cu câtă uşurinţă, chiar şi azi, părinţii sunt pregătiţi să creadă în acei profeţi care afirmă că natura copilului este una perversă, tocmai bună să fie înfrântă, modelată cu orice mijloc pentru a face din copil un Om.
Chiar şi în ziua de azi, părinţilor li se profeţesc dezastre de către oracolele moderne, acei “experţi” care îi avertizează să nu îşi răsfeţe prea mult propriul copil, să-l îndepărteze de la mamă cât mai devreme posibil. Dacă părinţii nu o vor face, avertizează oracolele, copilul va deveni un mic tiran, care-i va transforma în sclavii lui, iar copilul va dezvolta o sexualitate perversă. Ironia destinului determină, la fel ca în mitul lui Oedip, ca tocmai atitudinea părinţilor, de detaşare afectivă precoce, separarea forţată, autonomia prematur impusă, să conducă la construirea unei personalităţi nesigure, lipsite de satisfacţii, care se va exprima cu uşurinţă prin intermediul unui comportament agresiv, cereri de afecţiune şi conflicte nesoluţionate.
În acest mod, o schemă patriarhală, competitivă şi non-afectivă, este indusă şi perpetuată în familii din generaţie în generaţie. Prin gura acestor profeţi moderni vorbeşte încă vechiul Saturn.
Recuperarea viziunii dionisiace
Şi ar fi interesant să mai spunem câte ceva referitor la cei care se agaţă de firele mitului, şi de profeţiile oracolului. Acest oracol era dedicat zeului Apollo, zeu solar şi patriarhal care se contrapune unei alte imagini, a celei dionisiace, feminine, conectate armonic cu natura şi sexualitatea. Profeta sa se numea Pythia, iar pitonul sacru era mediumul folosit pentru a interoga zeii şi a îndepărta valul timpului. Dar îmbinarea şarpe-şamană e un binom care se regăseşte în cultul zeiţei Mama.
Şi iată că se poate întrevedea în acest mit şi istoria unei alte detronări, aceea a religiei feminine, lunare, a Mamei Terra, religie îndepărtată cu violenţă de către cea patriarhală.
Figura profetei a supravieţuit, dar şi-a schimbat sursa de inspiraţie în zeul masculin, solar.
În realitate nu există nici un destin imuabil. Fiinţele umane aleg întotdeauna, chiar şi atunci când decid să meargă împotriva instinctului lor de iubire, chiar şi atunci când decid să se adapteze sfaturilor, teoriilor din exterior. Şi se poate într-adevăr acţiona altfel, alegând să nu se urmeze autoritatea, ci propria inimă. Dacă Laios nu ar fi ascultat de profeţie, dacă şi-ar fi îmbrăţişat şi şi-ar fi crescut cu dragoste fiul, nu s-ar fi împiedicat în picioarele umflate ale unui străin pentru a ajunge să moară ucis de acesta; încrederea, suportul pe care ar fi putut să le acorde fiului său i-ar fi fost restituite.
În acelaşi mod, părinţii din ziua de azi trebuie să devină tot mai conştienţi de cât de manipulatorii sunt vocile care îi îndeamnă în fiecare zi să acţioneze împotriva instinctului lor, pentru a nu fi, în fapt, materni sau paterni. Dacă vor avea curajul să nu dea credit unei ideologii a morţii, dacă vor avea forţa de a-şi urma instinctul lor vital, cercul vicios se va rupe pentru a se naşte un cerc construit din iubire, înţelegere, în interiorul căruia fiecare mică fiinţă umană va putea să se matureze, să înflorească.


Preluare dupa© attachmentparenting.ro

Zece motive pentru a răspunde plânsului unui bebeluş

Autoare: Jan Hunt
Tradus de Diana-Noemi Rouă
1. Primele încercări ale unui bebeluş de a comunica nu vor fi în cuvinte, ci doar non-verbale. El nu poate să îşi exprime sentimentele în cuvinte, dar poate zâmbi. Nu poate să pună în cuvinte sentimentele de tristeţe sau de nervozitate, însă poate plânge. Dacă zâmbetul lui primeşte un răspuns, dar plânsul este ignorat, bebeluşul poate primi mesajul nociv că va fi iubit şi îngrijit numai atunci când e fericit. Copiii care primesc acest mesaj în mod repetat de-a lungul timpului, nu se pot simţi iubiţi sau acceptaţi 100 %.
2. Dacă încercările unui copil de a comunica tristeţea sau nervozitatea sunt ignorate în mod constant, el nu va putea învăţa cum să exprime aceste sentimente în cuvinte. Plânsul trebuie să primească un răspuns potrivit şi pozitiv, pentru ca bebeluşul să observe clar faptul că toate sentimentele lui sunt acceptate. Dacă sentimentele lui nu sunt acceptate şi plânsul este ignorat sau pedepsit, el primeşte mesajul că tristeţea şi nervozitatea sunt inacceptabile, oricum ar fi ele exprimate. Este practic imposibil pentru un copil să înţeleagă că exprimarea tristeţii şi nervozităţii ar putea fi acceptată mai târziu, dacă primeşte forma cuvintelor, atunci când el se poate folosi de acestea. Un copil poate comunica la un moment dat numai prin modurile de care dispune în acel moment; un copil poate înţelege numai ceea ce a avut deja ocazia să înveţe. Orice copil face tot ce poate, în funcţie de vârstă, experienţă şi circumstanţe. Este absolut nedrept să pedepseşti un copil pentru că nu face mai mult decât poate!
3. Un copil care a primit mesajul cum că părinţii săi îi vor răspunde numai atunci când e "bun", va începe să ascundă sentimentele şi comportamentul "rău" de ceilalţi şi chiar şi faţă de sine. El poate deveni un adult care ţine înauntru emoţiile "rele" şi pe care nu le poate comunica la capacitatea maximă. De fapt, există o mulţime de adulţi pentru care nu e deloc uşor să îşi exprime tristeţea, mânia sau alte sentimente negative (“rele") într-un mod potrivit.
4. Nervozitatea ori mânia care nu pot fi exprimate în copilărie nu dispar. Vor fi reprimate şi se vor acumula de-a lungul anilor, până în momentul în care copilul nu le va mai putea controla sau va fi destul de mare pentru a nu-i mai fi teamă de pedepsele fizice. Când acest rezervor de mânie este în sfârşit deschis, părinţii pot rămâne perplecşi şi şocaţi. Poate că ei au uitat miile de momente de frustrare care au umplut acest rezervor de-a lungul anilor. Principiul psihologic conform căruia "frustrarea duce la agresiune" nu se vede nicăieri mai clar decât în comportamentul de rebeliune al unui adolescent. Părinţii trebuie să înţeleagă cât de frustrant poate fi pentru un copil să se simtă "invizibil" atunci când plânsul lui este ignorat, sau să se simtă neajutorat atunci când încercările lui de a-şi exprima nevoile şi sentimentele sunt ignorate sau chiar pedepsite.
5. Cu toţii ne naştem ştiind că fiecare sentiment pe care îl avem este legitim. Însă treptat vom pierde această încredere dacă numai partea noastră "bună" va primi un răspuns pozitiv. Acest lucru este cu adevărat o tragedie, pentru că numai atunci când ne acceptăm cu totul pe noi înşine şi pe ceilalţi, indiferent de greşeli, putem avea relaţii pline de iubire. Dacă nu suntem iubiţi şi acceptaţi în copilărie, s-ar putea să nu învăţăm niciodată ce înseamnă acest lucru sau cum îl putem comunica celorlalţi, oricât de multă terapie am face şi oricât de mult am citi. Cât de simplu ar fi dacă am primi iubire necondiţionată încă de la naştere!
6. Părinţii care se întreabă dacă să răspundă sau nu plânsului bebeluşului ar trebui să se gândească la reacţiile lor în situaţii similare. Părinţii se simt, poate, îndreptăţiţi să ignore plânsul unui copil, însă se simt foarte furioşi dacă partenerul lor le ignoră încercarea de a porni o conversaţie. Mulţi încă mai cred că o persoană trebuie să aibă o anumită vârstă pentru a avea dreptul de a fi auzită. Şi totuşi, care ar fi vârsta aceea? Bebeluşii şi copiii sunt persoane ca şi toţi ceilalţi, chiar dacă sunt mici şi par neajutoraţi. Mai mult chiar, cu cât cineva pare mai neajutorat, cu atât mai mult merită compasiunea, atenţia şi asistenţa noastră.
7. În cazul în care copiii sunt învăţaţi prin exemple că o persoană neajutorată merită să fie ignorată, se poate ca ei să piardă sentimentul compasiunii pentru celelalte fiinţe. Dacă atunci când sunt bebeluşi neajutoraţi plânsul lor este ignorat, ei pot începe să creadă că acesta este răspunsul potrivit pe care trebuie să îl primească cei slabi şi că acest răspuns "va face lucrurile să fie în regulă". În lipsa compasiunii, scena este deja pregătită pentru alte dificultăţi, sau chiar pentru violenţă. Cei care se întreabă de ce un criminal nu are compasiune pentru victimele sale, ar trebui să se întrebe unde şi când a pierdut acesta sentimentul de compasiune. Compasiunea o avem când ne naştem şi nu dispare peste noapte. Este însă "furată" încetul cu încetul, prin comportamentul ignorant şi punitiv. Pierderea compasiunii este una dintre cele mai mari tragedii care i se pot întâmpla unui copil.
8. Când un copil învaţă din exemplul părinţilor că este în regulă să ignore plânsul unui copil, el îşi va tratat copiii în acelaşi mod, în afara cazului în care se va interveni din partea celorlalţi. Modul greşit de abordare al părinţilor continuă timp de generaţii întregi, până în momentul în care noi experienţe vor schimba acest model. Dar cât de uşor i-ar fi fost unui părinte să înveţe în copilărie cum să se poarte cu propriul bebeluş! Poate că acest cerc vicios va lua sfârşit atunci când oamenii nu vor mai trece pe lângă un copil speriat fără să se oprească să îl ajute. Poate că aşa copilul va primi mesajul corect, cum că sentimentele sale sunt legitime şi importante şi poate că îşi va aminti acest mesaj critic atunci când va avea la rândul lui un copil.
9. Plânsul este un semnal dat de natură, care are rolul de a-i "deranja" pe părinţi atunci când copilul lor are nevoie de ei. A ignora plânsul unui copil este similar cu a ignora semnalul unui detector de fum, doar pentru că ni se pare deranjant. Semnalul este menit să deranjeze, pentru că el se referă la alte aspecte importante. Numai o persoană care nu poate auzi va ignora un detector de fum; în schimb, o mulţime de părinţi se transformă în surzi atunci când e vorba de plânsul unui copil. Plânsul, la fel ca semnalul detectorului, are menirea de a ne capta atenţia, pentru a ne putea apoi ocupa de nevoile copilului. Nu are niciun sens să ne gândim că natura a înzestrat toţi copiii cu un semnal pe care să îl folosească degeaba.
10. Părinţii care răspund numai la comportamentul "bun" al copilului pot crede că îşi antrenează copilul să se comporte "mai bine". Şi totuşi chiar şi ei se simt mult mai dispuşi să coopereze cu cei care îi tratează cu bunăvoinţă. Este ca şi când copiii sunt văzuţi ca făcând parte dintr-o altă specie, care operează pe alte principii de comportament. Iar acest lucru nu are sens, pentru că ar fi imposibil de determinat momentul exact în care un copil îşi schimbă principiile pentru cele de "adult". Adevărul este mult mai simplu: copiii sunt fiinţe umane al căror comportament este similar cu cel al tuturor fiinţelor umane. Ca şi noi, ei răspund cel mai bine blândeţii şi bunăvoinţei, răbdării şi înţelegerii. Părintele care se întreabă de ce un copil nu se comportă "bine" ar trebui să se oprească şi să se întrebe pe sine: "Când vreau eu să cooperez: atunci când cineva se comportă cu mine bine sau atunci când cineva se comportă cu mine la fel cum mă comport eu cu copilul meu?"

Preluat dupa© attachmentparenting.ro

Recompensa şi lauda: morcovul otrăvit

Autor: Robin Grille
Tradus de Iulia Bălaşa


Dăm copiilor îngheţată dacă sunt "cuminţi", ciocolată dacă păstrează liniştea, steluţe aurii dacă îşi mănâncă verdeţurile, chiar şi bani, dacă iau note bune la şcoală. Îi lăudăm cu gratificarea "băiat cuminte" sau "fată cuminte" dacă fac ceva ce ne mulţumeşte pe noi. Pentru părintele modern, conştient de efectele acţiunilor sale, metodele de disciplinare precum bătaia şi umilirea sunt învechite. Pedeapsa este uitată, recompensa este de actualitate. De ce să folosim băţul, când, mai bine, putem învăţa copilul folosind un morcov?

Propaganda de ultimă generaţie în sprijinul recompensei şi lăudării copiilor pentru ceea ce numim “purtare bună” a câştigat o popularitate masivă. “Găseşte ceva bun în ceea ce a realizat copilul tău şi recompenseaza-l!” ne spun cărţile şi seminariile despre “cum ar trebui să…”. Psihologii de pretutindeni recomandă tratamente gen “schema steluţei” pentru a schimba comportamentul copilului. Acest curent aparţine unei şcoli particulare a psihologiei - behaviorismul- a cărei gândire domină frecvent marea parte a curentului psihologic principal şi a teoriei educaţionale.

Există destule dovezi că, pe termen lung, sistemul recompensator este ineficient. De fapt acest obicei ale recompensării şi al laudei pentru comportamentul “bun” al copiilor noştri este atât de obişnuit, încât aproape nimeni - până de curând - nu a pus la îndoială validitatea sa. A lăuda sau a recompensa copiii este rostul general evident al grijii părinţilor “buni”, nu-i aşa? Cine s-ar îndoi că este bine să aducem laude copiilor sau să-i recompensăm când aceştia acţionează pe placul nostru?

Metoda “laudă şi recompensează” este, în mod absolut, grozavă, devreme ce este recomandată de către cele mai multe descoperiri metodice şi ingenioase pe care banii le pot cumpăra. În realitate, ea îşi are originea în munca psihologilor care au descoperit că pot antrena şoareci să alerge prin labirinturi, porumbei să ciugulească nasturi coloraţi şi câini să saliveze la auzul sunetului clopoţelului ce anunţă cina - impunându-le un orar controlat al recompenselor. Curând, psihologii au devenit entuziasmaţi de ideea controlării oamenilor, aplicând şi în cazul nostru aceleaşi principii care funcţionează în cazul animalelor. Imaginaţi-vă entuziasmul lor când au realizat că recompensa funcţionează la fel de bine în cazul oamenilor ca şi în cel al şoarecilor, porumbeilor sau al câinilor. Tehnicile psihologice moderne, care ne arată cum să acţionăm, ne-au făcut capabili să manipulăm comportamentul copiilor, gândurile şi emoţiile lor în acelaşi fel în care putem învăţa o focă, cu câteva sardine şi puţină măgulire, să ţină în echilibru o minge pe nas.

O singură problemă, totuşi. Nu ţinem cont în mod deosebit de calitatea relaţiei pe care o dezvoltăm cu un şoarece de laborator. Nu suntem preocupaţi de dezvoltarea stimei de sine a rozătoarelor, de simţul lor de autonomie sau independenţă, nici nu ţipăm de bucurie dacă şoarecele va fi interesat să încerce labirinturi mai mari şi mai bune, din propria sa iniţiativă, cu mult după ce noi am încetat să-l mai răsplătim cu tablete mici de mâncare. Şi aici, aşa cum mulţi dintre experţii noştri n-au reuşit să ne spună, este punctul în care întreaga construcţie fantezistă “recompensează, laudă şi consolidează” se rupe în bucăţi.

Am fost învăţaţi că ar trebui să ne lăudăm şi răsplătim copiii tot mai mult. Ce ar putea fi în neregulă cu acest lucru? La suprafaţă, lauda pare minunată - cheia copiilor de succes! Spargeţi această aparenţă şi rezultatele vor putea fi privite foarte diferit.

Verifica-ti lista!!!

Paul, cu o figura trista si abatuta, se intalni cu prietena sa Carla intr-un bar, la o cafea.
Deprimat, incepu sa se descarce in fata ei, povestindu-i despre toate preocuparile sale... munca... banii... raportul cu prietena... scopul sau in viata!...
Totul parea sa ii mearga prost.
Carla baga mana in geanta, scoase o bancnota de 50 EURO si ii zise:
- Vrei aceasta bancnota?
Paul, putin confuz, la inceput ii raspunse:
- Bineinteles Carla... sunt 50 EURO, cine nu i-ar vrea?
Atunci Carla lua bancnota intr-o mana si o stranse cu putere pana cand facu un mic ghemotoc.
Aratandu-i ghemotocul lui Paul il intreba din nou:

- Acum o mai vrei?
- Carla, nu stiu unde vrei sa ajungi, dar sunt in continuare 50 EURO. Bineinteles ca ii iau si asa, daca mi-i dai.
Carla desfacu ghemotocul, arunca bancnota pe jos si o calca cu piciorul, pana cand se murdari toata.
- Tot mai vrei bancnota?
- Asculta, Carla, tot nu inteleg unde vrei sa ajungi, este oricum o bancnota de 50 EURO, si pana cand nu o rupi isi pastreaza valoarea....
- Paul, trebuie sa stii ca, chiar daca uneori ceva nu iese asa cum vrei tu, chiar daca viata te indoaie si te face un mic ghemotoc, tu continui sa fii la fel de important cum ai fost intotdeauna...
Ceea ce trebuie sa te intrebi este cat valorezi in realitate, nu cat de mult poti sa fii abatut intr-un anumit moment.
Paul ramase nemiscat uitandu-se la Carla fara sa zica un cuvant, in timp ce mesajul ii intra bine in memorie. Carla puse bancnota desfacuta alaturi de el, pe masa, iar cu un zambet complice ii spuse:
- Ia-i, tine-i cu tine ca sa iti amintesti de acest moment atunci cand nu te vei simti bine... dar trebuie sa imi dai o banconta noua de 50 EURO ca sa o pot utiliza cu urmatorul prieten care are nevoie.
Il pupa pe obraz si se indrepta catre usa. Paul privi bancnota, zambi, o privi din nou si cu o energie noua il striga pe ospatar sa plateasca nota..."
De cate ori ne indoim de valoarea noastra, de ceea ce meritam intr-adevar si de ceea ce putem realiza?

Acum gandeste-te bine si incearca sa raspunzi la urmatoarele intrebari:
1 - Spune care sunt cele mai bogate 5 persoane din lume?
2 - Spune care sunt ultimele 5 castigatoare de la Miss Universe?
3 - Spune 10 castigatori ai premiului Nobel?
4 - Spune care sunt ultimii 5 castigatori ai premiului Oscar ca cel mai bun actor sau actrita?
Cum merge? Rau?

Nu te preocupa. Nici unul dintre noi nu isi aminteste care erau cei mai buni ieri.
Iar aplauzele se duc! Si trofeele se umplu de praf! Castigatorii se uita!
Acum raspunde la urmatoarele:
1 - Spune 3 profesori care te-au ajutat in formarea ta.
2 - Spune 3 prieteni care te-au ajutat in momente dificile.
3 - Gandeste-te la cateva persoane care te-au facut sa te simti special.
4 - Spune numele a 5 persoane cu care iti petreci timpul.
Cum merge? Mai bine?

Persoanele care fac diferenta in viata ta nu sunt cele cu cele mai bune rezultate, cu multi bani sau multe premii...
Sunt cele care isi fac griji pentru tine, care au grija de tine si care stau oricum cu tine.
Gandeste-te o clipa...
Viata este foarte scurta!

Tu, pe ce lista esti? Nu stii?...

Scrisori de la Teddy

In timp ce se afla in fata copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson, in prima zi de scoala, le-a spus un neadevar. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor sai ca ii iubeste pe toti la fel de mult. Totusi, acest lucru nu era posibil, deoarece in primul rand, cufundat in banca sa, era baietelul numit Teddy Stallard. Doamna Thompson il urmarise pe Teddy in anul precedent si observase ca acesta nu se juca cu ceilalti copii, hainele sale erau neingrijite si era murdar mai tot timpul. Si Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese pana acolo incat doamnei Thompson ii facea placere sa scrie pe lucrarile acestuia, cu un creion gros si rosu, un X mare si ingrosat si sa ii dea nota 4. La scoala la care preda doamna Thompson, trebuia sa revizuiasca toate caracterizarile elevilor, iar pe Teddy il lasase intentionat la urma. Totusi, cand a deschis dosarul acestuia, a ramas surprinsa sa vada ca profesoara din primul an scrisese "Teddy e un copil istet, isi face temele cu grija, este manierat si este o placere sa fii in prajma lui". Profesoara din clasa a 2-a scrisese "Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii sai, dar este tulburat de faptul ca mama sa sufera de o boala incurabila, iar viata de acasa trebuie sa fie foarte grea" Profesoara din clasa a 3-a scrisese "Moartea mamei sale il afectase foarte mult. Se straduieste foarte mult, dar pe tatal sau nu il prea intereseaza, iar climatul de acasa il va afecta in curand, daca nu se va schimba ceva" Profesoara dintr-a 4-a a scris "Teddy este retras si nu mai este interesat de scoala. Nu are multi prieteni si uneori adoarme in timpul orei" De-acum, doamna Thompson intelesese problema si i-a fost rusine de ce facuse. S-a simtit si mai prost cand elevii ei i-au adus cadouri de Craciun, legate cu panglici frumoase si impachetate in hartie stralucitoare. Mai putin Teddy. Cadoul acestuia era impachetat cu hartie obisnuita de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu sa il deschida in fata celorlalti. Unii dintre elevi au inceput sa rada cand a descoperit o bratara careia ii lipseau unele pietre si o sticluta de parfum pe trei sferturi goala. Ea i-a certat cand a observat ca bratara era draguta si parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a ramas dupa ore in acea zi doar pentru a-i spune "Doamna Thompson, astazi mirosi exact ca si mama". Dupa ce copiii au plecat, a plans timp de aproape o ora. In acea zi, a incetat sa mai predea citirea, scrierea si aritmetica si a inceput sa ii invete pe elevi. Doamna Thompson i-a acordat o atentie deosebita lui Teddy. Pe masura ce lucra cu el, mintea sa a inceput sa isi revina. Cu cat il incuraja mai des, cu atat acesta reactiona mai bine. Pana la sfarsitul anului, Teddy ajunsese cel mai istet elev din casa, si, in ciuda promisiunii ca ii va iubi pe toti la fel, Teddy a devenit alintatul sau. Un an mai tarziu, a gasit o scrisoare de la Teddy in care ii spunea ca e cea mai buna profesoara pe care o avusese vreodata. Au mai trecut inca sase ani pana a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris ca terminase liceul al treilea in clasa, si ca ea ramasese cea mai buna profesoara pe care o avuse. Patru ani mai tarziu, a mai primit o scrisoare care spunea ca va termina in curand si facultatea cu cele mai bune rezultate. Inca o data o asigura pe doamna Thompson ca fusese cea mai buna profesoara. Apoi au mai trecut inca patru ani si a mai venit o scrisoare, cu acelasi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard. Apoi o noua scrisoare in care o anunta ca se va casatori. Ii spunea ca tatal sau a murit cu cativa ani in urma si o intreba daca ar vrea sa participe la nunta si sa stea in locul in care sta de obicei mama mirelui. Bineinteles ca a acceptat. Si a purtat bratara careia ii lipseau unele pietre si a folosit acelasi parfum pe care il primise demult de la Teddy. S-au imbratisat, iar Teddy i-a soptit la ureche "Multumesc pentru ca ai crezut in mine. Multumesc pentru ca m-ai facut sa ma simt important si mi-ai aratat ca pot insemna ceva." Doamna Thompson i-a soptit cu lacrimi in ochi "Teddy, ai inteles gresit. Tu esti cel care m-a invatat ca pot schimba ceva. Nu am stiut cum sa predau elevilor pana te-am intalnit pe tine." MORALA:
Nu poti niciodata sa stii cum poti influenta viata altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Tine seama de acest lucru in aventura ta prin viata si incearca sa schimbi ceva in viata celorlalti (si ar fi ideal daca ar fi in bine).

Si nu uita!:
Nimeni nu are dreptul sa priveasca o alta persoana de sus, decat in momentul in care se apleaca si ii intinde o mana pentru a-l ajuta sa se ridice!

Patania magarului batran

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fintina. Nefericitul
animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa
vada ce e de facut. Pina la urma, taranul hotari ca magarul si-asa era batrin, iar ca fintina, oricum secata, tot trebuia sa fie acoperita
odata si-odata. Si ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adincul fintinii. Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cite o lopata si incepu sa arunce de zor pamint inauntrul fintinei. Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamint, magarul se potoli si tacu.Taranul privi in adincul fintinei si ramase uluit de ce vazu. Cu fiecare lopata de pamint, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamint si pasea deasupra lui. In curind, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pina la gura fintinei, sari peste ghizduri si iesi frematind... Viata va arunca poate si peste tine cu pamint si cu tot felul de greutati... Secretul pentru a iesi din fintina este sa te scuturi de acest pamint si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas in sus. Putem iesi din adincurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamintul pe care ti-l arunca peste tine ca sa
mergi inainte. Aminteste-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:

1) Curata-ti inima de ura, frica, egoism.

2) Scuteste-ti mintea de preocupari inutile.

3) Simplifica-ti viata si fa-o mai frumoasa.

4) Daruieste mai mult si asteapta mai putin.

5) Iubeste mai mult si... scutura-te de pamint, pentru ca in viata

asta, tu trebuie sa fii solutia, nu problema.

CINE MOARE?

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.

Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.
Evitam moartea cate putin,


Amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.

Totul depinde de cum o traim...

De-as putea fi...

Am preluat aceasta leapsa de la Teofil si o dau mai departe tuturor acelora care citesc aceste randuri!

"De-as putea fi..."

o floare=trandafir
un anotimp=primavara
o culoare=alb
un animal=caprioara
un obiect vestimentar=manusa
o piesa de mobilier=sertar
piesa muzicala=Dematurizarea
un vers( hai doua)= Caci te iubesc cu ura, intreg si numai eu/ Nu te impart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu..
un peisaj-un deal inverzit
un obiect= agenda
instrument muzical=chitara
copac=salcie
un oras=Constanta
o persoana publica=Oprah
o alta persoana apropiata=un copil
o carte=Meseria de a trai
un fel de mancare/ceva dulce=O ciocolata amaruie
fenomen al naturii=ploaie
o masina=Lotus
un fruct=cireasa
o parte a corpului=inima
un film= ..nu stiu..ma mai gandesc

Paradoxul zilelor noastre...O Paler

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem: cladiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrazi mai largi, dar minti mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai putin; cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin. Avem case mai mari, dar familii mai mici, Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp; avem mai multe functii, dar mai putina minte, mai multe cunostinte, dar mai putina judecata; mai multi experti si totusi mai multe probleme, mai multa medicina, dar mai putina sanatate. Bem prea mult, fumam prea mult, Cheltuim prea nesabuit, Râdem prea putin, Conducem prea repede, Ne enervam prea tare, Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi, Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des. Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata, Am adaugat ani vietii si nu viata anilor. Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior. Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune. Am curatat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre. Scriem mai mult, dar învatam mai putin. Planuim mai multe, dar realizam mai putine. Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam. Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai multe informatii, sa produca mai multe copii ca niciodata, dar comunicam din ce în ce mai putin. Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei încete; oamenilor mari si caracterelor meschine; profiturilor rapide si relatiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar mai multe divorturi, Case mai frumoase, dar camine destramate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unica folosinta, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice stare, de la bucurie, la liniste si la moarte. Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior. Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta scrisoare si în care poti decide fie sa împartasesti acest punct de vedere, fie sa stergi aceste randuri. Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite, Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate. Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va pleca de lânga tine. Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic. Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o spui din inima. O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci când sunt sincere. Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea persoana nu va mai fi lânga tine. Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le ai.

...semnat...Mahatma Gandhi

Fericirea te face dulce,
Incercarile te fac puternic,
Regretele te fac uman,
Esecurile te fac umil,
Succesul te face sa stralucesti,
Dumnezeu te face sa continui.

Calea spre armonie

Doamne, fa ca din mainile mele sa se vada lumea Ta,

Si acolo unde este gelozie, lasa-ma sa pun Dragostea,

Acolo unde este ura, lasa-ma sa pun Iertarea,

Acolo unde este cearta, lasa-ma sa pun Uitarea,

Acolo unde sunt erezii, lasa-ma sa pun Adevarul,

Acolo unde este indoiala, lasa-ma sa pun Credinta,

Acolo unde este disperare, lasa-ma sa pun Speranta,

Acolo unde este intuneric, lasa-ma sa pun Lumina,

Acolo unde este suparare, lasa-ma sa pun Bucurie.

Ajuta-mi Doamne,

Nu atat sa caut mangaiere, cat sa mangai pe altii,

Nu atat sa caut intelegere, cat sa-i inteleg pe altii,

Nu atat sa caut iubire, cat sa iubesc.

Pentru ca cel care da, acela si primeste,

Cel care se uita pe sine, acela se si regaseste

Cel care iarta, este si el iertat,

Cel ce moare, acela se naste in viata vesnica.

Ajuta-mi Doamne,

Fa ca din mainile mele, sa se vada lumea TA.




De SF. Francisc din Asissi