Zece motive pentru a răspunde plânsului unui bebeluş

Autoare: Jan Hunt
Tradus de Diana-Noemi Rouă
1. Primele încercări ale unui bebeluş de a comunica nu vor fi în cuvinte, ci doar non-verbale. El nu poate să îşi exprime sentimentele în cuvinte, dar poate zâmbi. Nu poate să pună în cuvinte sentimentele de tristeţe sau de nervozitate, însă poate plânge. Dacă zâmbetul lui primeşte un răspuns, dar plânsul este ignorat, bebeluşul poate primi mesajul nociv că va fi iubit şi îngrijit numai atunci când e fericit. Copiii care primesc acest mesaj în mod repetat de-a lungul timpului, nu se pot simţi iubiţi sau acceptaţi 100 %.
2. Dacă încercările unui copil de a comunica tristeţea sau nervozitatea sunt ignorate în mod constant, el nu va putea învăţa cum să exprime aceste sentimente în cuvinte. Plânsul trebuie să primească un răspuns potrivit şi pozitiv, pentru ca bebeluşul să observe clar faptul că toate sentimentele lui sunt acceptate. Dacă sentimentele lui nu sunt acceptate şi plânsul este ignorat sau pedepsit, el primeşte mesajul că tristeţea şi nervozitatea sunt inacceptabile, oricum ar fi ele exprimate. Este practic imposibil pentru un copil să înţeleagă că exprimarea tristeţii şi nervozităţii ar putea fi acceptată mai târziu, dacă primeşte forma cuvintelor, atunci când el se poate folosi de acestea. Un copil poate comunica la un moment dat numai prin modurile de care dispune în acel moment; un copil poate înţelege numai ceea ce a avut deja ocazia să înveţe. Orice copil face tot ce poate, în funcţie de vârstă, experienţă şi circumstanţe. Este absolut nedrept să pedepseşti un copil pentru că nu face mai mult decât poate!
3. Un copil care a primit mesajul cum că părinţii săi îi vor răspunde numai atunci când e "bun", va începe să ascundă sentimentele şi comportamentul "rău" de ceilalţi şi chiar şi faţă de sine. El poate deveni un adult care ţine înauntru emoţiile "rele" şi pe care nu le poate comunica la capacitatea maximă. De fapt, există o mulţime de adulţi pentru care nu e deloc uşor să îşi exprime tristeţea, mânia sau alte sentimente negative (“rele") într-un mod potrivit.
4. Nervozitatea ori mânia care nu pot fi exprimate în copilărie nu dispar. Vor fi reprimate şi se vor acumula de-a lungul anilor, până în momentul în care copilul nu le va mai putea controla sau va fi destul de mare pentru a nu-i mai fi teamă de pedepsele fizice. Când acest rezervor de mânie este în sfârşit deschis, părinţii pot rămâne perplecşi şi şocaţi. Poate că ei au uitat miile de momente de frustrare care au umplut acest rezervor de-a lungul anilor. Principiul psihologic conform căruia "frustrarea duce la agresiune" nu se vede nicăieri mai clar decât în comportamentul de rebeliune al unui adolescent. Părinţii trebuie să înţeleagă cât de frustrant poate fi pentru un copil să se simtă "invizibil" atunci când plânsul lui este ignorat, sau să se simtă neajutorat atunci când încercările lui de a-şi exprima nevoile şi sentimentele sunt ignorate sau chiar pedepsite.
5. Cu toţii ne naştem ştiind că fiecare sentiment pe care îl avem este legitim. Însă treptat vom pierde această încredere dacă numai partea noastră "bună" va primi un răspuns pozitiv. Acest lucru este cu adevărat o tragedie, pentru că numai atunci când ne acceptăm cu totul pe noi înşine şi pe ceilalţi, indiferent de greşeli, putem avea relaţii pline de iubire. Dacă nu suntem iubiţi şi acceptaţi în copilărie, s-ar putea să nu învăţăm niciodată ce înseamnă acest lucru sau cum îl putem comunica celorlalţi, oricât de multă terapie am face şi oricât de mult am citi. Cât de simplu ar fi dacă am primi iubire necondiţionată încă de la naştere!
6. Părinţii care se întreabă dacă să răspundă sau nu plânsului bebeluşului ar trebui să se gândească la reacţiile lor în situaţii similare. Părinţii se simt, poate, îndreptăţiţi să ignore plânsul unui copil, însă se simt foarte furioşi dacă partenerul lor le ignoră încercarea de a porni o conversaţie. Mulţi încă mai cred că o persoană trebuie să aibă o anumită vârstă pentru a avea dreptul de a fi auzită. Şi totuşi, care ar fi vârsta aceea? Bebeluşii şi copiii sunt persoane ca şi toţi ceilalţi, chiar dacă sunt mici şi par neajutoraţi. Mai mult chiar, cu cât cineva pare mai neajutorat, cu atât mai mult merită compasiunea, atenţia şi asistenţa noastră.
7. În cazul în care copiii sunt învăţaţi prin exemple că o persoană neajutorată merită să fie ignorată, se poate ca ei să piardă sentimentul compasiunii pentru celelalte fiinţe. Dacă atunci când sunt bebeluşi neajutoraţi plânsul lor este ignorat, ei pot începe să creadă că acesta este răspunsul potrivit pe care trebuie să îl primească cei slabi şi că acest răspuns "va face lucrurile să fie în regulă". În lipsa compasiunii, scena este deja pregătită pentru alte dificultăţi, sau chiar pentru violenţă. Cei care se întreabă de ce un criminal nu are compasiune pentru victimele sale, ar trebui să se întrebe unde şi când a pierdut acesta sentimentul de compasiune. Compasiunea o avem când ne naştem şi nu dispare peste noapte. Este însă "furată" încetul cu încetul, prin comportamentul ignorant şi punitiv. Pierderea compasiunii este una dintre cele mai mari tragedii care i se pot întâmpla unui copil.
8. Când un copil învaţă din exemplul părinţilor că este în regulă să ignore plânsul unui copil, el îşi va tratat copiii în acelaşi mod, în afara cazului în care se va interveni din partea celorlalţi. Modul greşit de abordare al părinţilor continuă timp de generaţii întregi, până în momentul în care noi experienţe vor schimba acest model. Dar cât de uşor i-ar fi fost unui părinte să înveţe în copilărie cum să se poarte cu propriul bebeluş! Poate că acest cerc vicios va lua sfârşit atunci când oamenii nu vor mai trece pe lângă un copil speriat fără să se oprească să îl ajute. Poate că aşa copilul va primi mesajul corect, cum că sentimentele sale sunt legitime şi importante şi poate că îşi va aminti acest mesaj critic atunci când va avea la rândul lui un copil.
9. Plânsul este un semnal dat de natură, care are rolul de a-i "deranja" pe părinţi atunci când copilul lor are nevoie de ei. A ignora plânsul unui copil este similar cu a ignora semnalul unui detector de fum, doar pentru că ni se pare deranjant. Semnalul este menit să deranjeze, pentru că el se referă la alte aspecte importante. Numai o persoană care nu poate auzi va ignora un detector de fum; în schimb, o mulţime de părinţi se transformă în surzi atunci când e vorba de plânsul unui copil. Plânsul, la fel ca semnalul detectorului, are menirea de a ne capta atenţia, pentru a ne putea apoi ocupa de nevoile copilului. Nu are niciun sens să ne gândim că natura a înzestrat toţi copiii cu un semnal pe care să îl folosească degeaba.
10. Părinţii care răspund numai la comportamentul "bun" al copilului pot crede că îşi antrenează copilul să se comporte "mai bine". Şi totuşi chiar şi ei se simt mult mai dispuşi să coopereze cu cei care îi tratează cu bunăvoinţă. Este ca şi când copiii sunt văzuţi ca făcând parte dintr-o altă specie, care operează pe alte principii de comportament. Iar acest lucru nu are sens, pentru că ar fi imposibil de determinat momentul exact în care un copil îşi schimbă principiile pentru cele de "adult". Adevărul este mult mai simplu: copiii sunt fiinţe umane al căror comportament este similar cu cel al tuturor fiinţelor umane. Ca şi noi, ei răspund cel mai bine blândeţii şi bunăvoinţei, răbdării şi înţelegerii. Părintele care se întreabă de ce un copil nu se comportă "bine" ar trebui să se oprească şi să se întrebe pe sine: "Când vreau eu să cooperez: atunci când cineva se comportă cu mine bine sau atunci când cineva se comportă cu mine la fel cum mă comport eu cu copilul meu?"

Preluat dupa© attachmentparenting.ro