Metoda Montessori-Pregatirea spirituala a invtatorului ( VI)

PREGĂTIREA SPIRITUALĂ A ÎNVĂŢĂTORULUI

"Învăţătorul nu trebuie să-şi facă iluzia că se poate pregăti pentru datoria sa numai studiind lucruri, adică formându-şi o cultură. Înainte de toate, el trebuie să pregătească în el însuşi „aptitudini” de ordin moral.
Există un punct central al chestiunii, care se referă la modul de a privi copilul. El nu poate fi judecat numai pe baza cunoaşterii lui teoretice, a ideilor asupra naturii sau a modului de a-l educa şi de a-l corecta.
Vrem să stăruim mai cu seamă asupra faptului că educatorul trebuie să se pregătească şi în ceea ce priveşte „interiorul” său, reintrând în sine însuşi, cu înţelepciune, spre a descoperi anumite şi determinante defecte, care pot deveni obstacole, când va educa pe cei mici. Spre a putea descoperi aceste defecte înrădăcinate în conştiinţa lui, e nevoie de un ajutor, de o „învăţătură”; precum spre a putea şti ce ne-a intrat în ochi, e nevoie ca cineva să ne spună, în acest sens, învăţătorul trebuie să fie „iniţiat” cu privire la pregătirea sa interioară. Ne ocupăm cam prea mult de „tendinţele rele ale copilului”, de a-i corecta „faptele rele” de urmările periculoase pentru sufletul lui pe care le pot avea urmele păcatului strămoşesc. Ar trebui, dimpotrivă ca educatorul să caute tendinţele rele şi defectele în el însuşi: „Întâi scoate bârna din ochiul tău şi după aceea caută paiul în ochiul copilului!”
În această pregătire interioară, nu e vorba de a căuta propria perfecţiune, cum fac religioşii. O persoană care se ocupă tot timpul de viaţa sa interioară pentru a se înălţa ar putea să rămână inconştientă de defectele care fac cu neputinţă înţelegerea mai bună a copilului. Tocmai pentru aceea e nevoie să învăţăm, să fim pregătiţi, ca să putem fi dascălii micuţilor.
În sufletul nostru există tendinţe care nu sunt de loc „bune” şi cresc ca iarba rea prin holde. Aceste tendinţe sunt multe, dar se pot reduce la şapte: cele şapte păcate de moarte.
Mai mult sau mai puţin, toate păcatele de moarte ne îndepărtează de copil, pentru că el, în comparaţie cu noi, nu este numai o fiinţă pură, ci are în el calităţi ascunse, misterioase, pe care noi adulţii, în general, nu le putem vedea, dar trebuie să credem în existenţa lor. Iisus însuşi a vorbit despre ele cu o insistenţă şi cu o evidenţă atât de mare, încât Evanghelia spune: „De nu vă veţi pocăi [întoarce] şi nu vă veţi face asemenea acestor copii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor!” Ceea ce este important pentru un învăţător, este să poată vedea în copil ceea ce a văzut Hristos. Învăţătorul adevărat este omul care se eliberează de toate obstacolele care îl împiedică să înţeleagă copilul, nu e de ajuns numai să caute să devină din ce în ce mai bun. Pregătirea pe care o dăm noi (în metoda noastră) învăţătorilor constă în a le arăta care sunt stările sufleteşti pe care trebuie să le corecteze; precum un medic arată care este boala ce slăbeşte şi pune în pericol un organism fizic.
În aceasta constă ajutorul „pozitiv”.
Păcatul de moarte care se încuibează în noi şi ne împiedică a înţelege copilul, este mânia.
Cum nici un păcat mortal nu poate lucra singur, ci întotdeauna se însoţeşte sau se contopeşte cu altele – precum Eva s-a însoţit cu Adam îndată ce s-a născut păcatul – mânia se uneşte cu alt păcat mortal, care are aparenţa cea mai nobilă – şi tocmai de aceea este cel mai diabolic – orgoliul. Tendinţele noastre rele pot fi nimicite pe două căi: una este interioară şi constă în lupta indivi¬dului, care, recunoscând cu deplina claritate a inteligenţei sale propriile defecte, se străduieşte în mod voit, din toate puterile, să le combată. Altă cale este corectivul social, extern. Există o anumită rezistenţă a lumii externe, care se opune manifestărilor exterioare ale tendinţelor noastre rele şi ne ajută în felul acesta să ne desăvârşim.
Această reacţie externă are o mare influenţă. Ea este, s-ar putea spune, principalul indiciu că se găsesc în noi defecte morale şi ne îndeamnă, în unele cazuri, să ne judecăm pe noi înşine, deci să lucrăm activ la o purificare interioară serios voită.
Să ne gândim puţin la păcatele de moarte. Orgoliul este îmblânzit de opinia celor ce ne înconjoară; mânia, de răspunsul celor mai puternici decât noi; trândăvia, de nevoia de a munci pentru a putea trăi; invidia, de nevoia de a apărea demni; desfrâul, de morala socială; lăcomia, de limita posibilităţilor de a ne procura lucrurile superflue.
Afară de cele amintite, fără îndoială, şi voinţa indivi¬dului poate combate defectele proprii; rezistenţa externă este totuşi un imbold pozitiv şi destul de salutar.
Controlul social, în sfârşit, este o bază de susţinere a echilibrului moral al individualităţii noastre.
Totuşi, în faţa rezistenţei sociale, noi nu ne simţim atât de curaţi ca în faţa lui Dumnezeu. Însă, în timp ce sufletul nostru consimte şi se supune docil necesităţii de a ne corecta greşelile recunoscute de noi voluntar, cu greu poate accepta umilinţa de a fi controlaţi de alţii; încât, ne simţim mai umiliţi când trebuie să cedăm, decât când facem o greşeală. Când e nevoie să ne înfrânăm – şi nu se poate altfel – un instinct de apărare a demnităţii noastre lumeşti ne îndeamnă să facem în aşa fel încât să părem că am ales inevitabilul. Mica făţărnicie de a spune: „nu-mi place” un lucru pe care nu-l putem avea, este un obicei foarte răspândit. Ne oprim în faţa rezistenţei, cu o mică prefăcătorie, intrând în felul acesta într-un câmp de luptă, în loc de a păşi pe calea perfecţionării.
Şi, ca în orice luptă, se iveşte îndată „nevoia unei organizări a luptei” – faptul individual ce întăreşte faptul colectiv. Cei ce au acelaşi defect, înainte de a ceda sunt împinşi instinctiv a-l face să triumfe prin forţa unirii. Se construieşte atunci un fel de cetate întărită care rezistă armelor ce s-ar împotrivi expansiunii viciilor noastre capitale. Nimeni n-ar îndrăzni, de pildă, să spună că repartiţia egală a bunurilor materiale nu place celor bogaţi fiindcă sunt zgârciţi şi trândavi: se va zice însă, că bogăţia astfel distribuită este un bine comun, este un lucru necesar pentru progresul social şi, chiar dacă mulţi bogaţi ar spune că se resemnează cu gândul că servesc un ideal, există totuşi o tendinţă instinctivă de a masca păcatele noastre de moarte cu pretexte de datorii înalte şi necesare, precum se maschează în război un teren plin de tranşee, sau împănat cu „camuflaje” ce ascund arme ucigătoare, sub aparenţa unei câmpii înflorite.
Cu cât sunt mai slabe reacţiile externe ce se împotrivesc defectelor noastre, cu atât dispunem de mai multă comodi¬tate şi de mai mult timp pentru a ne construi „camuflaje¬le” şi turnurile de apărare. Adâncindu-ne puţin în aceste reflexii, sfârşim prin a crede că, de fapt, noi suntem cei nedreptăţiţi, şi nu ne mai gândim la păcatele noastre. În felul acesta, diavolul se furişează uşor în sufletul nostru, în subconştientul nostru, sugerându-ne să ne ascundem până şi nouă înşine păcatele. Această apărare, nu a vieţii, ci a slăbiciunilor noastre, este masca pe care de bunăvoie o punem pe faţa noastră, numind-o „necesitate”, „dato¬rie”, „bine comun” etc… Din acea clipă, posibilitatea de a ne îndrepta devine tot mai grea, deşi, cândva, conştiinţa noastră, ca o pace adâncă dar surdă, putea încă să ne şoptească nouă înşine, în secret: că e vorba de o prefăcă¬torie, învăţătorul, şi în general toţi cei care vor să educe copii, trebuie „să se purifice” de rătăcirea care îi pune într-o situaţie de a se preface în faţa copilului. Trebuie să se precizeze clar care este defectul prevalent; şi aici e vorba nu numai de un singur păcat, ci de o complexitate de păcate de moarte, destul de înrudite: orgoliul şi mânia.
De fapt, păcatul esenţial este mânia: orgoliul intervine numai pentru a-i împrumuta o înfăţişare, o haină plăcută, ascunzând personalitatea adultului cu o mulţime de văluri care îi îndulcesc asperităţile, ba le fac chiar respectabile.
Mânia este păcatul de moarte ţinut în frâu de reacţiunea puternică şi voită a altuia. Este o manifestare care cu greu s-ar putea suferi din partea unui alt om. De aceea, ea este ca o prizonieră când se întâlneşte cu un puternic. Omul se ruşinează să-şi manifeste mânia în faţa unui alt om, pentru că se găseşte îndată în umilitoarea situaţie de a trebui să se retragă, fiind constrâns de propria lui slăbiciu¬ne.
Prin urmare, este adevărat că putem găsi persoane care nu se pot apăra şi nu pot înţelege, persoane care cred totul, ca nişte copii. Copilul nu numai că uită îndată ofensele noastre, ci se simte vinovat de tot ce-l acuzăm. Aşa era acel sfânt discipol al Sfântului Francisc de Assisi, care plângea fiindcă se credea ipocrit: i-o spusese un preot.
Educatorul trebuie să se gândească la gravitatea urmări¬lor unor condiţii ca aceasta asupra vieţii copilului. Mintea copilului nu pricepe echivocul; dar inima lui îl simte, se înăbuşă şi adeseori se deformează. Se ivesc atunci reacţii infantile, reacţii ce sunt semnele unei apărări inconştiente. Timiditatea, minciuna, încăpăţânarea, plânsul frecvent, fără să putem cunoaşte cauzele care îl justifică, agitaţia nocturnă, toate formele de frică exagerată – şi alte asemenea lucruri obscure – nu sunt altceva decât stări inconştiente de apărare ale micului copil, neluminat încă de judecată, spre a înţelege starea reală a raporturilor sale cu adultul.
Pe de altă parte, mânia nu este întotdeauna violenţă materială. Din acea pornire simplă şi primitivă, care se înţelege de obicei prin acest cuvânt, pot deriva manifestări complexe. Omul rafinat sufleteşte îşi maschează şi complică stările interioare de păcat.
În forma ei simplă, mânia se arată, de fapt, numai ca o reacţie la rezistenţa făţişă a copilului; în faţa manifes¬tărilor obscure ale sufletului copilului însă, mânia se aliază cu orgoliul într-o unitate complexă, înfăţişându-se în acea formă precisă, liniştită şi respectabilă, care se cheamă tiranie.
Indicaţia ce nu se discută, îl apără pe individul tiran ca o cetate neînvinsă de drepturi şi de dreptate recunoscută. Adultul are dreptate faţă de copil prin însăşi natura lucrurilor, pentru că, adică, este adult. A mai discuta o indicaţie ar însemna un atentat împotriva unei suveranităţi recunoscute şi consacrate. În societatea adulţilor, tiranul era recunoscut ca un ales al lui Dumnezeu. Pentru copil însă, adultul îl reprezintă pe Dumnezeu Însuşi. El nu poate fi judecat. De fapt, singura fiinţă care ar putea să-l judece este copilul: şi el tace; cu toate se împacă, pe toate le crede, pe toate le iartă. Pălmuit, nu se răzbună, şi bucuros îşi cere iertare de la adultul furios, uitând să-l întrebe cu ce l-a jignit. Câteodată şi copilul se apără, dar apărarea lui mai niciodată nu este un răspuns direct şi voit la ceea ce face adultul; deşi este o apărare a propriei sale integrităţi „psihice”, o reacţie a unui suflet rănit.
Copilul se apără împotriva tiraniei numai când a crescut; dar atunci adultul găseşte motivaţii care îi dau dreptate lui şi se retrage astfel cu şiretenie în tranşeele sale, mascate cu aparenţa unei câmpii înflorite, reuşind câteodată să convingă pe copil că adultul trebuie să fie tiran spre binele copilului.
„Respectul” este respectul celui slab faţă de cel puternic.
„Ofensa” este legitimă dacă vine din partea adultului: el are dreptul de a judeca şi de a vorbi rău despre copil, şi o face făţiş, fiind în stare chiar de a-l lovi. Nevoile copilului sunt aprobate sau suprimate de către adult, după cum îi place lui, după cum crede el de cuviinţă; un protest din partea copilului ar fi un act de nesupunere, care ar putea să devină periculos, dacă l-am tolera.
Toate aceste stări de lucruri s-au consolidat într-un fel de guvernământ milenar, în care cei guvernaţi nu au avut niciodată „Duma” (parlamentul) lor. După cum unele popoare au putut să creadă că tot ceea ce le-a fost dăruit din mila suveranului, tot astfel poporul copiilor trebuie să creadă că toate le datorează bunăvoinţei adultului. Sau, mai bine zis, adultul crede aşa. „Camuflajul” său de creator este organizat. În orgoliul său, adultul este convins că el creează în copil toate calităţile omeneşti superioare: el îl face inteligent, instruit, bun, religios; adică el construieşte în copil tot ce este necesar pentru a-l pune în comunicaţie cu mediul, cu oamenii şi cu Dumnezeu. Aceasta este o misiune obositoare. Abnegaţia tiranului completează tiranul. Nu există tiran care să mărturisească că îşi sacrifică supuşii…
Ceea ce cerem în metoda noastră, învăţătorului şi învăţătoarei ca pregătire a lor, este de a intra în ei înşişi şi de a se spăla de păcatul de moarte al tiraniei, smulgând din rădăcini complexul milenar de orgoliu şi de mânie, care le pietrifică inima. A se dezbrăca de orgoliu şi de ură, a avea puterea de a se face umil înainte de toate, pentru a îmbrăca apoi haina blândeţii şi a iubirii, iată aptitudinea pe care trebuie să o câştige. Aceasta este un punct central de echilibru, fără de care nu poţi merge înainte. Este pregătirea interioară: punctul de plecare şi cel de încoronare. Aceasta nu însemnează deloc că trebuie să aprobăm orice act al copilului şi să ne abţinem de a-l judeca şi a nu-l ajuta în dezvoltarea inteligenţei şi a sentimentelor sale; dimpotrivă, nu este permis să uităm că datoria noastră este de a-l „educa”, de a deveni în mod pozitiv dascălii copilului.
Ceea ce se cere este un act de purificare: să ne dezbră¬căm de prejudecata înrădăcinată în inima noastră, cum face un preot, care, înainte de a păşi în faţa altarului, rosteşte propria sa spovedanie. Aşa, şi nu în alt chip.
Nu trebuie să renunţăm la ajutorul activ pe care trebuie să-l dăm copilului, ci la starea noastră interioară care ne împiedică să-l înţelegem."