Metoda Montessori - centrul si periferia ( VII)

CENTRUL ŞI PERIFERIA

"În celelalte metode, peste tot în metodele moderne, educatorii au o preocupare fundamentală: a studia caracte¬rele minţii copilului şi în general s-ar putea spune, legile psihice care trebuie să călăuzească pe educator în învăţământ: învăţământul trebuie să se „predea” după aceste legi. E adevărat că în pedagogia modernă există un principiu care spune că „trebuie să cunoaştem, spre a educa”; sau „a cunoaşte legile sufletului” spre a învăţa pe copii ca în vechea psihologie, sau „a interpreta mai întâi individualitatea proprie a elevului, spre a-l educa apoi”. Noi însă, o mărturisim, n-am mers pe această cale. Fără îndoială, că inteligenţa cu legile ei, este un lucru misteri¬os, greu de pătruns, şi necesită un mare efort spre a o pătrunde: ea este centrul activităţii; noi suntem convinşi că e ceva misterios, mergem însă cu un pas mai departe, şi aici nimeni nu este de acord cu noi. Noi nu spunem numai că e greu a pătrunde acest mister, ci vrem să dovedim că trebuie să renunţăm la a voi să-l pătrundem; ceea ce se întâmplă în sufletul copilului, este secretul lui, şi noi trebuie să-l respectăm. Iată principiul metodei noastre, principiu care îi contrariază pe cei ce nu au pătruns lucrurile, deoarece a spune că este un secret pe care nu avem voie să-l atingem, apare ca un obstacol pe care-l punem înaintea cunoaşterii. Ceea ce trebuie să învăţăm, este a respecta acest secret.
În această problemă psihologică, există două părţi deosebite: centrul şi periferia. Centrul aparţine individu¬lui; noi nu trebuie să ne preocupăm de ceea ce se întâmplă în centru. Periferia, prin care individul vine în contact cu lumea externă, simţurile şi mişcarea (individul primeşte stimulii din mediul extern, prin simţuri şi reacţionează prin mişcări) aceasta, da, ne este accesibil, pentru că este periferie şi noi o vedem; vedem copilul alergând şi exprimându-se faţă de lumea externă prin activitatea sa. Aceasta noi o vedem, şi atunci ne bazăm pe aceasta. Nu ne îndreptăm spre centru, ci spre periferie, pentru că suntem convinşi şi am verificat experimental că acesta este modul de a lucra al copilului ce creşte, îşi construieşte clipă cu clipă mintea sa şi completează într-o singură unitate toate aceste lucruri. Copilul lucrează în mod material şi în acelaşi timp adună senzaţii şi se exprimă; munca mintală a copilului este tocmai aceea de a culege impresii şi a se exprima continuu, ca ritmul continuu al valurilor, care niciodată nu se opresc, cum niciodată nu încetează o inimă a bate. Din toată această viaţă, unică şi indivizibilă, noi vedem numai partea periferică, însă putem şi să înţelegem munca interioară prin manifestările ei.
Cu toate acestea, fie că manifestă sau nu copilul această muncă interioară, e absolut indiferent. Dacă copilul manifestă aceste atitudini ale sale, noi le putem primi; cu toate acestea, prin acest fapt nu se schimbă nimic din atitudinea şi calitatea noastră de dascăli ai copilului, deoarece, oricum, noi ne-am limitat opera la un singur lucru: a ajuta munca pe care o săvârşeşte copilul în creştere, servindu-i periferia.
Aceasta explică pentru ce întreaga pregătire în metoda noastră constă în continua mânuire a unor obiecte (materi¬alul didactic). Toate aceste obiecte pe care le dăm copiilor sunt materialul util muncii periferice, în timp ce în celelal¬te metode scopul era a pătrunde direct în centru, a face să se înţeleagă lucrurile într-un mod oarecare, şi deci a le simplifica, pentru că, dacă o minte încă nedezvoltată nu poate înţelege lucrurile mari, e nevoie să le prezentăm într-o formă mică, accesibilă, după credinţa noastră, capacităţii sale; şi să le dăm după ceea ce noi am interpretat ca „lege psihică”. Uităm însă că un copil nu se interesează să înţeleagă lucrurile când acestea îi sunt transmise de un altul, dar că are o forţă motrice irezistibi¬lă, de a lua el însuşi lucrurile: şi numai aşa se dezvoltă mintea lui.
De aceea munca noastră are o valoare foarte mare; aceste obiecte pe care noi le dăm periferiei, câştigă o importanţă mare; căci, în loc de a da o idee şi de a face să se înţeleagă ceva, noi trebuie să realizăm această idee, aş zice, să o întindem ca pe o vastă suprafaţă, ca să poată lucra asupra ei copilul.
Astfel, spre exemplu, spre a învăţa ceva ce se referă la senzaţii, noi dăm o serie de stimuli gradaţi; dacă vrem să-i dăm ceea ce se pare o tabelă pitagorică comună, noi îi dăm un decanom, frumos colorat, geometric şi apoi tradus în cifre, în aşa fel încât mintea însăşi să lucreze de la sine. Prin urmare, ideea fundamentală este că noi trebuie să desfacem toate lucrurile, să le facem clare şi vaste, ca să poată lucra asupra lor copilul singur şi îndelung. Totodată s-a zis că un copil are curiozitatea de a cunoaşte şi că aceasta îl poate stimula, când el caută lucrurile. Cine ar putea nega un principiu repetat de atâţia, de atâtea ori, şi care pare atât de clar? Noi însă putem spune că nu curiozitatea este ceea ce îl împinge pe copil să cunoască singur lucrurile din lumea externă, deoarece, când copilul a înţeles un lucru, el nu mai are curiozitatea de a cunoaşte; totuşi de aici încolo începe adevărata sa activitate de expansiune. El nu mai lucrează acum spre a cunoaşte, ci spre a-şi întări şi a-şi lărgi cadrele minţii. În general ceea ce îl împinge pe copil spre acţiune este activitatea creatoare, şi numai după ce a câştigat o cunoştinţă şi şi-a împăcat curiozitatea, începe cealaltă activitate, plăcută a copilului, care devine un descoperitor. Ei bine, toate acestea sunt manifestări pe care ni le dăruieşte copilul; noi le primim şi ne bucurăm că suntem pe calea cea bună, care este: a ajuta activitatea periferică a copilului cu mijloace externe.
Această concepţie a noastră, a activităţii periferice şi a învăţământului periferic (pentru că periferia este unica parte într-adevăr înţeleasă, spre care ne putem îndrepta), reprezintă unul din principiile noastre informatoare, care deosebeşte fundamental metoda noastră de celelalte, pentru că, lucrând astfel noi ne dovedim a fi servitorii, nu luminătorii sufletului: noi nu suntem persoane care învaţă pe cineva, ci care ajută. Când am ajutat, în modul arătat mai sus, respectând centrul misterios al copilului, putem spune că ne-am făcut datoria. Noi suntem servitori, fiindcă lucrăm aşa, dăm ceea ce este necesar, cum ar face cineva care ar călăuzi un om ce vrea să viziteze un muzeu; îi dă cheile şi-i spune: „Aici stau aceste obiecte, dincolo, celelalte” şi ajunge; el a făcut totul: ce-l priveşte pe servitorul muzeului dacă acest vizitator vrea să vadă mai curând unele lucruri decât altele şi de ce-i plac unele mai mult decât celelalte? S-a mai pomenit vreodată o călăuză care să zică: „Domnule, de ce vrei să mergi în acest loc?” sau: „La ce te gândeşti în această sală?” Tot astfel, cel ce pune pe stradă tabelele indicatoare, nu se preocupă dacă un călător vrea să meargă într-un loc şi nu într-altul, şi nu pune lângă tabelă un bilet prin care roagă pe călător să lase scris unde merge, pentru ce merge şi ce gândeşte pe drum! Aceasta este libertatea individului, după cum pentru noi misterul intern al copilului este secretul lui şi noi trebuie să-l călăuzim, lăsându-l liber: aceasta este culmea libertăţii. Noi credem că dacă un copil continuă să lucreze în ambianţa pe care i-am pregătit-o, prin această activitate a lui în această ambianţă el se va dezvolta, iar noi vom fi martorii unor manifestări grandi¬oase văzându-l cum creşte, devenind un om care şi-a construit o lume a sa interioară liberă: secretul copilului va fi libertatea omului. Acesta este idealul pe care noi trebuie să-l ajungem.
Pentru aceasta, trebuie să renunţăm la vechiul tip de dascăli, să ne facem umili, să nu avem ca scop principal a şti, ci a servi, pentru că scopul învăţătorului nu este a cunoaşte misterul copilului, ci de a-i da posibilitatea să devină un om cât se poate mai desăvârşit. Ceea ce trebuie să înveţe învăţătorul este calea pe care se va retrage şi se va face modest, pe măsură ce se pasionează şi se leagă exact şi minuţios de aceste reguli externe şi de materiale¬le externe care pot ajuta dezvoltarea cât mai deplină a copilului.
În felul acesta, în metoda noastră se poate vedea acel fel de învăţători, care se pregătesc de examene mânuind şi iar mânuind obiectele, fără a se preocupa de alte lucruri, reprezentând acelaşi lucru, pentru sine însuşi: am găsit calea care pare smerită, dar care a dat nepreţuite roade, pentru că nimeni n-a găsit în copil calităţi atât de mari ca acelea pe care le-am văzut, în mod atât de surprin¬zător, şi le-am constatat la copiii noştri.
De fapt, toţi zic despre copiii noştri că sunt precoci, miraculoşi, dulci, adevărate minuni. Ei bine, aceasta se datorează faptului că ei au putut să lucreze după natura lor, fără ca în munca lor să fi avut un imbold superfluu."