metoda de educatie Montessori (V) adultul si copilul

ADULTUL ŞI COPILUL

"În educaţie, idealul (care este dat de intuiţiile educato¬rilor) este adeseori în contradicţie cu realitatea.
Iată expresia unora din aceste idealuri: copilul trebuie să aibă dragoste de învăţătură, să facă exerciţiile cu multă tragere, să fie disciplinat; sau: copilul să fie liber şi fericit în bucuria de a munci; familia şi şcoala să fie unite într-o colaborare strânsă şi armonioasă. Realitatea însă nu e cum cer aceste idealuri. Nu mai vorbesc de acel şir anevoios de probleme ce s-au născut din aplicarea ştiinţelor pozitive în şcoală. Există o problemă care a rămas insolubilă în totalitatea sa. De aceea, în tentativele şi cercetările pozitive în care s-a analizat această proble¬mă globală au apărut alte probleme parţial insolubile. Aşa că ştiinţa pedagogiei găseşte pas cu pas un număr tot mai mare de probleme, încât se zice că este o ştiinţă de „cercetări”, iar faptul de „a găsi” e aproape antiştiinţific în ceea ce priveşte educaţia. Această problemă nu se poate rezolva direct pentru că la baza ei se află un lucru de mare importanţă, care n-a fost luat în seamă: un fapt social pe de o parte, pe de altă parte un fapt moral: „Munca pe care o face copilul şi raporturile reciproce dintre adult şi copil”. Când se va fi rezolvat această problemă de ordin social şi moral, nu vor mai exista probleme insolubile în educaţie, pentru că educaţia nu va deveni decât o simplă consecinţă a rezolvării problemei sociale. E nevoie să aprofundăm această chestiune, care poate să pară stranie la prima vedere; trebuie să o dezbatem şi să o lămurim încetul cu încetul. Lucrurile ce le voi spune sunt foarte simple. De multe ori însă lucrurile cele mai simple şi mai aproape de noi se văd mai târziu, pentru că suntem obişnuiţi să trecem peste ele. Vom lua în considerare separat adultul şi copilul, şi în special munca adultului şi munca copilului, spre a arăta contrastul care există între cele două feluri de a munci şi, totodată, spre a înţelege cauza ocultă a unei lupte inconştiente, dar reale şi profunde între adult şi copil. Această luptă este o piedică pentru fericirea noastră, un impediment în efortu¬rile noastre de a-i educa pe copii.
Adultul săvârşeşte o muncă a sa, care are ca scop transformarea mediului: e o muncă exterioară, determi¬nată de inteligenţa şi voinţa sa, o muncă productivă, fapt de activitate, de eforturi. Munca adultului se desfăşoară după legi făcute de omul însuşi şi care presupun o disciplină pe care oamenii ce muncesc o respectă de bună voie. Afară de aceste legi, făcute de raţionamentul omului şi care pot diferi de la rasă la rasă şi de la naţiune la naţiune, există alte legi, fundamentale, ale naturii însăşi. S-ar putea zice că sunt legi comune valabile pentru toţi; de exemplu, legea diviziunii muncii, care este o lege ce se aplică în mod necesar, şi în virtutea ei oamenii săvârşesc munci deosebite în producţie. O altă lege, absolut natura¬lă este aceea care impune adaptarea individului la o anumită muncă: este legea efortului minim, prin care omul poate să obţină cât mai multe bunuri de calitate superioară, lucrând cât mai puţin. Dar în ambianţa socială a adultului nu se petrec toate după ceea ce s-ar putea numi legile cele bune. Din cauza materiei limitate, se naşte lupta, concurenţa şi degenerarea datorită înţelegerii acestor legi. Se ivesc astfel obiceiurile rele ale omului: furtul muncii altuia şi acel fapt care nu mai e în acord cu legea efortului minim: punem pe alţii să muncească în locul nostru.
Aceasta este, s-ar putea spune, atmosfera în munca adulţilor. Copilul trăieşte lângă adulţi în toate familiile, dar noi ştim bine că nu participă la activitatea adulţilor, dimpotrivă, este absolut străin de ea: Acest lucru este evident. Totuşi, sub această aparentă evidenţă, se ascunde o chestiune de o absolută şi fundamentală importanţă şi, de aceea, e nevoie să insistăm.
Iată un muncitor care bate cu un ciocan greu pe nicovală. Ei bine, copilul n-ar fi în stare să facă acest efort. Iată omul de ştiinţă, cercetătorul care face şi reface mereu calculele, lucrând cu instrumentele sale. Copilul n-ar putea să-l imite. Iată legiuitorul, ce meditea¬ză asupra celor mai bune legi pentru poporul său; el n-ar putea niciodată să fie înlocuit de un copil. Şi tot astfel pentru toate formele de muncă ale adultului. Copilul e într-adevăr un străin de această societate şi el ar putea spune pe drept cuvânt: ţara mea nu este în această lume.
El e străin de lumea noastră materială de producţie exterioară, şi noi îl considerăm într-adevăr un extra-social.
Ce este un extra-social? Este un individ care nu poate lua parte la munca societăţii şi care, din această pricină, devine un tulburător al ordinii sociale. Şi aşa se întâmplă cu copilul: el este acel extra-social care tulbură totdeauna şi în tot locul unde se găseşte adultul care produce, care lucrează: este un tulburător până şi în casa părinţilor săi.
Cu toate acestea acest extra-social este „activ”; şi tocmai fiindcă activitatea lui este străină de ordinea socială, devine un tulburător. De aceea adultul intervine şi-l înfrânează, impunându-i pasivitatea, sau ducându-l într-un loc de surghiun, care nu este tocmai o închisoare – ca aceea a tulburătorilor adulţi – dar ceva asemănător, şcoala. Loc de surghiun este acesta, unde adultul crede de cuviinţă să-şi ţină copiii, până când vor fi capabili să lucreze cu utilitate în lumea lui.
Până atunci, copilul, a cărui activitate produce răul, trebuie să rămână în supunere desăvârşită, la ordinele adultului. De fapt adultul care produce – produce şi pentru copil – este un stăpân, iar copilul un dependent. De aici se conchide că lipseşte o lume socială pentru copii, unde ei să poată deveni, la rândul lor, producători, prin activitatea lor proprie. Copilul are o muncă a lui, proprie, iar ceea ce produce el, este de o mare şi vitală importan¬ţă: prin munca lui, copilul produce omul. De la starea de abia născut până la cea de adult, în toată transformarea fiinţei sale el lucrează singur. Din noul-născut inert, mut, incapabil de a se ridica pe propriile lui picioare, devine adultul în forma lui perfectă, cu inteligenţa care a făcut marea cucerire a vieţii psihice, cu splendoarea sufletului. Totul este opera copilului: copilul construieşte omul. Această muncă este condiţionată de o ordine şi de o forţă cu totul deosebite în raport cu munca adultului, este opusă chiar; este o muncă inconştientă, dar creatoare, creatoare într-un înţeles atât de adânc, ca în Biblie. Omul se creează din nimic, şi un suflu divin îl însufleţeşte şi-l face superior tuturor fiinţelor vii. Miracolul creaţiei descris de Biblie se repetă continuu sub ochii noştri, în viaţa copilului; s-ar putea spune – un paradox straniu – care însă îşi are temelia lui reală: copilul este tatăl omului, pentru că face o realitate cu propria lui sforţare, din omul potenţial care este în el. Atât perfecţiunea, cât şi normalitatea adultului depind de faptul că în copilăria sa a putut sau nu să lucreze bine, să ducă la bun sfârşit, în pace, munca sa interioară care, cu toate acestea, este un fapt de creaţie. Pentru că un copil care creează omul nu-l creează meditând, nici stând liniştit, ci-l creează prin exerciţiul muncii lui. Copilul creşte prin activitate şi această activitate se desfăşoară într-un mod irezistibil, cu neputinţă de domolit, asupra lumii externe. Copilul activ care se mişcă, îşi coordonează mişcările, câştigă cunoş¬tinţe din lumea externă, învaţă să vorbească şi să se ridice în picioare şi apoi, puţin câte puţin, dă formă precisă inteligenţei sale, până la acel punct în care putem să distingem caracteristicile inteligenţei în diferitele perioade ale vârstei. Prin urmare, el într-adevăr creează omul şi, pas cu pas, munca sa înaintează în modelarea vieţii însăşi. Copilul îşi îndeplineşte cu credinţă opera sa, înaintând continuu spre o formă de perfecţiune. Adultul perfecţionează mediul, iar copilul perfecţionează fiinţa omului. Eforturile copilului sunt eforturile celui ce umblă pe calea perfecţiunii.
Perfecţiunea omului adult depinde de copil.
În felul acesta, noi suntem nişte dependenţi ai copilului, mai mult încă: suntem opera lui. Adultul este dependent de copil, când e vorba de viaţa sa, după cum copilul depinde de adult, când e vorba de lucruri materiale ce se produc în lumea din afară. Fiecare e stăpân în lumea lui; adultul şi copilul sunt ca doi regi, care au două regate deosebite.
Copilul zice: ţara mea nu e în această lume, dar am şi eu o ţară, o lume în care sunt domnitor, iar voi depindeţi de această lume. Aceasta este marea problemă a umanită¬ţii şi a educaţiei. Copilul care devine om, prin propria sa sforţare, este ajutat de Dumnezeu: pentru că noi nu-l putem ajuta în transformarea sa interioară. Noi suntem făuritorii ambianţei, ai lucrurilor, şi deci putem numai să-l ajutăm cu lucrurile. Dar copilul care făureşte omul, independent de autoritatea noastră, ni se impune şi din punct de vedere social: într-adevăr, când va fi om, ne va fi superior, pentru că va fi făuritorul „Progresului” în lumea noastră externă. Civilizaţia adultului va fi întrecută de copilul de azi, care va face mai mult decât noi, va rezolva probleme rămase insolubile pentru noi şi va aduce în lume schimbări nebănuite.
Şi dacă fiii noştri vor trebui să facă mai mult ca noi, înseamnă că nu putem fi dascălii lor; căci cine ar putea să-i înveţe lucruri pe care nu le cunoaşte şi nici nu le bănuieşte măcar? Prin urmare, lucrul important este să lucrăm în aşa fel, încât copiii să se poată dezvolta deplin, încât să poată crea omul puternic, omul echilibrat, acela care va ajunge mai departe decât noi; datoria noastră este de a ajuta copilul să trăiască.
Comparând munca adultului cu aceea a copilului, deosebirea reiese din însuşi mobilul lor: copilul este activ pentru a creşte, adultul este activ pentru a produce. Finalitatea muncii infantile nu este o operă materială, externă, un scop urmărit în mod conştient, ci de a fi pur şi simplu activ; a fi activ atât cât este necesar unui individ spre a satisface nevoia de a creşte; aşa că lucrul extern nu este niciodată pentru copil un scop, ci totdeauna un mijloc. Pentru adult, dimpotrivă, lucrul extern, material, devine un scop care trebuie realizat. Copilul întrebuinţea¬ză lucrul extern atâta vreme cât are nevoie pentru satisface¬rea trebuinţelor sale interne, fără a se ataşa niciodată de el. Această atitudine ne aminteşte principiile spirituale ale omului excepţional: a considera şi a se folosi de lumea externă şi de mijloacele materiale, numai ca de nişte ocazii de a se perfecţiona. Copilul o face însă ca o formă a sa de viaţă. În aceasta constă caracterul hotărât şi neîndoielnic al muncii infantile. Un alt adevăr este acela că fiecare copil trebuie să muncească singur.
Cine ar putea ajuta oare pe altul să crească? Dacă aceasta ar fi o oboseală, nimeni nu l-ar putea ajuta. Dar a se supune legilor divine nu e un lucru obositor, ci o plăcere: deci un copil munceşte pentru a creşte simţindu-se fericit. Noi zicem adeseori: „Fericit este copilul! El simte plăcerea de a trăi!” S-ar putea însă foarte bine să se spună: „Fericit este copilul care are bucuria de a se supune în totul şi inconştient legilor Dumnezeieşti ce sunt în el!” Copilul luptă şi se apără numai când i se pun piedici de către adult. Suferinţele lui se nasc aproape întotdeauna din lupta împotriva adultului care nu l-a înţeles, nu i-a dat mijloace pentru a trăi şi o ambianţă prielnică vieţii lui. Copilul munceşte singur, înaintând pe o cale de succesive realizări, care îl conduc la perfecţio¬narea fiinţei sale. A munci singur nu înseamnă a-l lăsa în părăsire, lipsindu-l de ajutorul nostru. Dar ajutorul nostru extern nu are efect direct asupra fenomenelor şi diverselor stadii de maturizare spirituală, care se desfăşoară încetul cu încetul, pe măsură ce creşte individul uman. Încât în copilărie există un mod de asociere şi de diviziune a muncii, diferit de cum se întâmplă în lumea adulţilor. De aceea, nici legile externe necesare pentru disciplina externă care trebuie să asigure producţia în societatea adulţilor nu caracterizează munca infantilă: copii au o altă formă de disciplină, o disciplină care ne uimeşte, fiindcă se naşte ca o realitate spontană din cele mai înalte, atunci când asigurăm copiilor un mediu care favorizează dezvol¬tarea lor. Faptul de a se concentra în activitatea şi munca sa în mod spontan ne face să vedem în copil pe omul spiritual, omul care se ridică deasupra acestei lumi, unde totul este legat de materie şi unde trebuie să te supui legilor omeneşti, şi care caută un loc unde să trăiască aşa cum este el însuşi, legat de legi divine. Aceasta e ceva excepţional, care ne umple de admiraţie, pentru că viaţa spirituală rămâne pentru noi veşnic ceea ce avem mai bun în noi: temelia existenţei noastre. Dacă totuşi suntem condamnaţi şi obligaţi să ne legăm de lucruri lumeşti, să ne ferim de a ne transforma în sclavii acestora. Adultul se sileşte să scurteze durata muncii, pe când copilul simte nevoia de a fi veşnic în activitate, fără întrerupere, împlinindu-şi misiunea de a crea omul până la sfârşit. Copilul în stare de veghe nu se odihneşte niciodată. El este veşnic în activitate, veşnic în mişcare, a se opri ar însemna pentru el a muri.
Ar fi de ajuns cele de mai sus ca să putem înţelege cât este de deosebită existenţa copilului de a noastră. Copilul este veşnic printre noi, îşi trăieşte viaţa sa spirituală în mijlocul nostru; cum zice Emerson: „Copilul este Mesia cel nou care coboară continuu între oameni, spre a-i călăuzi din nou în Împărăţia Cerurilor”. Cu toate acestea dacă nu-i dăm mijloacele necesare, copilul trebuie să se apere de noi; şi iată că atunci se naşte neînţelegerea între adult şi copil. Dacă un copil trebuie să săvârşească o operă atât de măreaţă, cum de am uitat să pregătim şi pentru el o ambianţă de viaţă? Cum de l-am lăsat în părăsire, de ce-i dăm numai ospitalitate în această lume creată pentru noi? Pentru ce căutăm să ni-l supunem, şi în faţa apărării sale devenim furioşi? Cum de nu ne-am gândit că cele două epoci ale vieţii trebuie să aibă fiecare ambianţa ei de viaţă? Copilul trebuie să aibă neapărat o ambianţă de pace, pentru că el este solitar, un individ spiritual. Ambianţa însă o face adultul, el este făuritorul mediului extern. Şi dacă noi trebuie să răspundem copilului, creând o lume adaptată nevoilor sale, trebuie să nu fim zgârciţi, căci prin aceasta ne împlinim cea mai sfântă datorie a noastră. Şi aceasta ne înalţă şi ne înnobi¬lează. Trebuie să pregătim o ambianţă pentru copiii care mâine vor fi adulţi şi, în faţa cărora, noi ne vom retrage în bătrâneţea noastră; căci noi îmbătrânim, iar ei ne întrec. Să facem deci această faptă altruistă: să pregătim o ambianţă pentru oamenii cei noi, servindu-i şi ajutându-i. E o muncă delicată aceasta: baza unei noi educa¬ţii."