Metoda de educatie Montessori (IV)

ADULTUL ŞI COPILUL ÎN EDUCAŢIA NOUĂ

"Multe ştiinţe s-au născut pe baza aşa-zisei „educaţii moderne”. Teoriile şi realizările practice de azi au toate o bază greşită. Greşeala se poate rezuma în puţine cuvinte: întotdeauna şi prin orice mijloc, cu blândeţe sau cu violenţă, cu răsplată sau cu pedeapsă, adultul crede că el trebuie să facă totul pentru copil. Chiar şi atunci când studiază mai întâi copilul, cu scopul de a cunoaşte nevoile lui determinate, pentru ca apoi, pe baza acestei cunoaşteri, să-l educe, el rămâne pe aceeaşi poziţie: educaţia plăsmuieşte copilul.
Noi nu dorim să expunem aici o idee, ci un principiu, câştigat printr-o lungă şi variată experienţă. Principiul nostru este că acţiunea adultului asupra copilului trebuie să fie limitată, să lase copilului însuşi posibilitatea de a se dezvolta, fără ca o voinţă străină, mai puternică decât a lui să stea mereu deasupra sa, apăsându-l. Astfel formulat acest principiu nu are în sine nimic nou; dar noi îl privim ca un fapt pozitiv şi încă realizat într-un fel cu totul deosebit din punct de vedere practic decât acela care se înţelege de obicei. Noi vrem să considerăm separat, două fiinţe care vin în contact una cu alta: copilul şi adultul, spre a releva deosebirile existente între ei.
Deosebirile se văd mai uşor dacă ne gândim la munca deosebită pe care trebuie să o facă adultul şi copilul.
Adultul este fiinţa puternică, volitivă, care transformă mediul şi care îşi îndreaptă toată activitatea sa spre lumea externă; copilul este individul care săvârşeşte de asemenea o muncă mare, care însă e profund deosebită şi opusă: el lucrează la formarea omului. Noi trebuie să vedem în copil întotdeauna pe făuritorul omului; trebuie să simţim această misiune, care câteodată nu poate fi văzută de ochii noştri.
În corpul mamei se produce formarea copilului de la starea de celulă la starea de nou-născut. De aici înainte, până la starea de adult, toată munca de formare o face copilul însuşi. Copilul formează omul. Este de la sine înţeles că nu prin silogisme, ci printr-un impuls natural: pentru că aşa vor legile naturii. Dar el n-ar putea construi omul fără ajutorul mediului, şi al adultului însuşi. Cu toate acestea, nu adultul plăsmuieşte copilul; el este doar un individ care vine şi-i oferă ajutorul său. În general însă, adultul îşi face iluzia că el are menirea şi puterea de a crea copilul, mai cu seamă psihicul lui, şi crede că el este cel chemat să-i formeze inteligenţa şi sentimentele. Atunci îl copleşeşte cu un exces de ajutoare, care, nu numai că sunt inutile, dar sunt o piedică pentru copil. Orice ajutor inutil al adultului, orice substituire a lui în activitatea copilului, împiedică, în mod natural, activitatea copilului însuşi şi, deci, îi opreşte dezvoltarea. Noi avem ca principiu esenţial al metodei noastre de educaţie, următorul:
Orice ajutor inutil dat copilului este un obstacol pentru dezvoltarea sa.
Copilul produce adultul; şi deoarece formarea omului mai mult sau mai puţin desăvârşit depinde de dezvoltarea mai mult sau mai puţin desăvârşită a energiilor interioare, trebuie să înţelegem cât este de mare responsabilitatea noastră în ceea ce priveşte ajutoarele pe care trebuie să le dăm copilului. De aceea, preocuparea noastră diferă de aceea a majorităţii educatorilor, care cred că trebuie să ajute cât mai mult copilul în dezvoltarea sa.
Grija noastră este, dimpotrivă, a limita ajutorul adultu¬lui, pentru ca el să nu fie periculos pentru copil, să nu-l împiedice în dezvoltarea sa. Noi trebuie să fim înţelepţi, prudenţi şi modeşti faţă de copil, să nu trecem peste limitele pe care trebuie să ni le impunem. Acesta este ajutorul pozitiv pentru creşterea copilului. Cu toate acestea nu ne-am împlini datoria, dacă nu am da tot ajutorul de care are nevoie. Dar noi trebuie să-l ajutăm numai cât este necesar şi suficient şi nimic mai mult. A da ajutorul care este necesar, este un lucru important şi mare când este vorba de sentimentul responsabilităţii noastre. Astfel înţeleasă, educaţia este mai mult decât orice, un ajutor dat vieţii copilului. Noi ajutăm copilul să crească urmărind activitatea lui de dezvoltare. Pentru a urmări activitatea spontană a copilului, e nevoie de o pregătire, care poate fi de ordin cultural sau de experienţă, şi trebuie să se sprijine pe o bază morală: adultul să-şi înţeleagă misiunea altfel decât şi-a înţeles-o până acum, adică să înţeleagă, că în educaţie factorul principal este copilul, nu el. În felul acesta învăţătorul nu mai este un plăsmuitor al copilului, ci un ajutor în procesul natural al devenirii lui ca om. De aceea noi cerem învăţătorului, în şcolile noastre, să înveţe înainte de toate să-şi modereze propria lui intervenţie, şi să fie cât mai modest, spre a se convinge, că nu este el făcătorul şi plăsmuitorul sufletului pe care îl vede dezvoltându-se sub ochii lui. Noi am fost cei dintâi care am cerut, ca o necesitate fundamentală, ca învăţătorul să devină pasiv, pe măsură ce copilul devine activ. Deoarece, dacă învăţătorul este mereu activ, mereu o persoană care propune, care predică, vorbeşte şi se mişcă, în mod necesar copilul trebuie să rămână pasiv, pentru a-l putea urmări, asculta şi repeta. Acest fel de a „educa” se întâlneşte astăzi în toate şcolile: învăţătorul, care dă, şi copilul, care primeşte. Dacă însă noi punem ca bază a activităţii noastre convingerea că fiecare copil se dezvoltă prin propria lui activitate, cu ajutorul, da, al învăţătorului, însă numai cu ajutorul necesar şi suficient, atunci vom vedea că se poate foarte bine concepe şi teoretic o şcoală în care învăţătorul să fie un factor destul de activ, care să dea îndrumări şi să ofere mijloace de dezvoltare, dar care – pe măsură ce copilul înaintează pe calea activităţii spontane şi ordonate, lucrând singur – să se retragă tot mai mult.
În felul acesta apare un fel de transmitere de puteri: învăţătorul se retrage şi copilul păşeşte înainte; învăţăto¬rul face tot mai puţin, iar copilul face tot mai mult. Retrăgându-se, învăţătorul simte mulţumirea de a fi reuşit în misiunea lui, că fiecare copil înaintează cu repeziciune pe calea dezvoltării, prin care va ajunge la crearea omului. Învăţătorul cel bun este acela, care se simte, în sfârşit, mulţumit, într-un ungher al clasei, nefăcând altceva, decât să privească şcolarii săi concen¬traţi într-o activitate vioaie, binefăcătoare, plină de roade, prin care se dezvoltă şi se instruiesc. Noi amintim în această privinţă vorbele Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul, care de câte ori i se spunea: „Dar nu te gândeşti că Cel botezat de tine va lua locul tău?” răspundea: „E bine ca El să crească, iar eu să mă micşorez!”
Aceasta pare foarte limpede. Dar ca să putem ajunge în această situaţie, este nevoie nu numai de o pregătire deosebită a învăţătorului, ci şi de o şcoală deosebită, care să corespundă progresului modern. Şcoala care permite activitatea spontană a copilului trebuie să conţină mijloacele de dezvoltare a inteligenţei, o şcoală adaptată activităţii copilului, construită nu după o concepţie a adultului, ci după îndrumările ce ni le dă copilul însuşi, o ambianţă construită pentru el; o ambianţă adaptată vieţii lui.
Pregătirea ambianţei şi limitarea intervenţiei învăţăto¬rului, sunt două principii în care constă toată inovaţia noastră.
Aceste două idei atât de simple nu se mărginesc numai la şcoală, ci se aplică la întreagă viaţă a copilului. În familie sunt valabile aceleaşi principii. Părinţii şi ambianţa din casă sunt a doua latură a vieţii infantile: viaţa domestică a copilului. Şi în familie părinţii trebuie să înveţe a trata în mod deosebit copiii, având grijă să nu-i copleşească cu personalitatea lor prea puternică, să permită expansiunea liberă a personalităţii copiilor.
Această concepţie de a trata într-un mod mai indirect şi mai delicat copilul, constituie o răsturnare a raportului dintre adult şi copil, a felului în care ne-am obişnuit să gândim şi să facem pentru copil. De fapt, după vechile idei cu privire la educaţie, adultul intervine prea mult şi vrea să plăsmuiască el copilul; învăţătorul şi părinţii se silesc să-l corecteze în fiecare clipă. Datoria adultului este ca printr-o acţiune delicată, să încurajeze expansiunea personalităţii copilului, activitatea, munca ce merge pe drumul cel bun. Adultul să fie întotdeauna o persoană care încurajează, care apreciază tot ce face bun copilul, care nu fuge ca să nu vadă ce face, când copilul ar dori să fie văzut; care ascultă şi-l urmăreşte cu răbdare când i se cere. El trebuie, să fie o forţă verificatoare, totdeauna prezentă, deoarece copilul e slab şi nesigur în formarea a ceea ce încă nu are, în cunoaşterea a ceea ce nu cunoaşte şi e nou pentru el, cere şi doreşte aprobarea şi încuraja¬rea adultului. În felul acesta adultul nu numai că dă ceea ce este necesar, ci şi adună ceea ce oferă copilul, încât să nu piardă nici una din expresiile sufletului său. În felul acesta învăţătorul devine răbdător, modest şi totdeauna încurajator. Cât este de uşoară această încurajare a acţiunilor formative spontane! Când se reprimă o acţiune care pare că nu este bună, copilul reacţionează puternic, vizibil şi chiar violent: copilul lucrează „rău”, iar adultul bagă de seamă şi îl opreşte. Adesea însă e vorba de manifestări delicate ale unui suflet care se dezvoltă, şi de multe ori dacă adultul nu are o inimă sensibilă, şi nu este însufleţit de un simţ special de blândeţe, de dragoste, de interes pentru sufletul ce se trezeşte, rămâne orb în faţa manifestărilor delicate pe care i le oferă copilul, ca să fie aprobate de cel ce este mai puternic decât el. Adultul poate fi un orb care trece pe lângă aceste flori care nu se văd, fiindcă sunt ascunse în muguri, nu le bagă în seamă şi adeseori le distruge chiar cu cea mai mare bună-credinţă. Şi e surprinzător când vezi că pe această cale a dragostei, copilul devine calm, nu numai muncitor. Devine calm, pentru că ieşind în lumea externă şi fiind primit cu bunătate, tot ceea ce are bun într-însul se dezvoltă, iar părţile rele se nimicesc şi nu se mai nasc din nou; aşa că educaţia este o operă delicată şi interioară de corespon¬denţă spirituală. Această capacitate nu se învaţă nici studiind, nici ascultând o conferinţă, trebuie să o clădească învăţătorul însuşi în sufletul lui şi este partea cea mai grea a pregătirii sale: partea morală.
Pregătirea morală ca bază a pregătirii învăţătorului n-a fost luată în seamă în metodele comune. Se părea că e suficient ca învăţătorul să fie instruit. Numai cei religioşi au considerat că pregătirea morală este baza principală a vieţii întregi şi purificarea indispensabilă pentru a ne apropia copilul. A-ţi curăţi inima, a o face mai arzândă de dragoste, a-ţi face personalitatea mai modestă, a o face mai gata a sluji, a aduna micile manifestări: toate acestea cer eforturi de perfecţionare. Şi fiindcă această situaţie în care ne găsim noi este atât de fermecătoare şi noutatea ce izvorăşte din sufletul copilului ce se dezvoltă astfel sub îngrijirea noastră, este atât de impunătoare pentru noi, învăţătorul, aproape fără să observe, numai trăind în această Împărăţie creată de copii, ajunge, încetul cu încetul să înţeleagă, şi prin aceasta să simtă mulţumirea, prin exerciţii, că se perfecţionează şi pe sine însuşi. În felul acesta, şcoala noastră – cum mulţi au şi spus-o – este o şcoală şi pentru copil şi pentru învăţător. Nu este numai o eliberare a copilului, ci şi a învăţătorului. Şi, de fapt, se naşte o minunată frăţie: învăţătorul şi copilul s-au înfrăţit; se găsesc într-o şcoală unde amândoi se perfecţionează, unul în a creşte, iar celălalt în a vedea crescând. Învăţătorul se perfecţionează şi dânsul, pentru că învaţă a cunoaşte viaţa sub un alt aspect, greu de priceput la început, dar la urmă, după ce a pătruns acest nou făgaş, totul merge de la sine."