duminică, 29 ianuarie 2012

Metoda de educatie Montessori(III)


„DE CE M-AI PĂRĂSIT?”
"Şi atunci, pentru întâia oară omul uneşte în sine pe Hristos Care moare şi pe Hristos Care Se înalţă.
Astăzi, când într-o casă se naşte un copil, de cine se preocupă lumea? De mamă. Se zice că mama a suferit; dar copilul n-a suferit, oare? Se zice că mama are nevoie de îngrijiri; dar copilul nu are nevoie de îngrijiri?
Dacă ne-am întreba ce este civilizaţia şi am cugeta puţin, am vedea că ea este un ajutor progresiv în a face tot mai uşoară adaptarea omului la mediul în care trăieş¬te.
Ei bine, cine face o schimbare de mediu mai bruscă şi mai radicală decât un copil care se naşte? Atunci ar trebui să existe în istoria civilizaţiei omeneşti o pagină înaintea tuturora, în care să se arate ce face omul civilizat spre a ajuta pe cel ce se naşte să se adapteze mai uşor la mediul acesta nou şi atât de deosebit. Şi se va vedea, că nu există nimic scris în această privinţă. Prima pagină a istoriei civilizaţiei omeneşti este o pagină albă. Toţi vor zice, de bună seamă, că ne ocupăm mult de copilul ce se naşte. Da? Însă cum? Rudele şi prietenii exclamă cu mare bucurie: „Avem un copil frumos; avem un fecior!” Bucuria lor este totul. Copilul este un obiect de plăcere pentru ei, este realizarea unei speranţe: adultul are un fiu! Iată ideea; iată sentimentul! Şi aceasta se cheamă dragoste pentru copilul ce s-a născut în familia ce îl dorea.
Tatăl poate va dori să-i vadă ochişorii; îi deschide, ca să vadă ce culoare au pupilele ce-l vor privi odată.
În acest timp, toţi se întrec în a face linişte şi întuneric în jurul mamei, care a suferit şi este obosită; dar copilul nu este obosit? Cine se gândeşte să facă linişte şi întuneric în jurul lui, ca să se poată obişnui încetul cu încetul la noul mediu? Noul născut este luat în mâini, pielea sa delicată este rănită de mâini aspre. De fapt, nimeni nu îndrăzneşte să îl atingă, pentru că este atât de fraged; rudele şi mama îl privesc cu îngrijorare, încredinţându-l unor „experte”. Există mâini experte, şi toţi se liniştesc, nu simt nevoia de a apăra acest corp micuţ care nu a fost niciodată atins de cineva. În schimb pisicile, câinii, păsările sunt extrem de geloase: nimeni nu ar putea, nu să atingă, dar nici să privească de aproape pe micuţii lor. Atunci această pagină nu este numai o pagină albă, ci este o lacună în natură.
Se zice: „Dar ce să facem? Cineva tot trebuie să atingă copilul odată!” Da, însă acele mâini trebuie să fi învăţat să atingă o fiinţă delicată, căci sunt mâini grosolane, mâini aspre, care nu ştiu să prindă decât pentru a nu lăsa să cadă. Noul născut este îmbrăcat, sau chiar înfăşat; ceea ce linişteşte familia este existenţa unor mâini experte, care au îndemânarea de a îmbrăca un copil. Şi el, care de la origine era liber în toate mişcările corpului său, este acum imobilizat cu sila.
De ce trebuie să muncească atâta un infirmier spre a învăţa să mişte un rănit, spre a şti să pună cu delicateţe o alifie sau un bandaj, de ce se oboseşte în studierea unei tehnici atât de grele spre a trata un om care suferă, când acel om este un adult? Şi de ce nu se face aceasta şi pentru copil? Dacă s-ar îmbolnăvi tatăl, stăpânul casei, şi ar sta în pat cu un os rupt, toţi s-ar strânge în jurul lui, tremurând, având grijă să nu-l facă să sufere, să-l atingă cu delicateţe, şi mâna abilă ar fi atunci aceea care l-ar atinge astfel încât să nu-l doară.
Pentru copil însă, e abilă orice mână; medicul îl atinge, îl prinde, îl prinde grosolan; şi cum copilul atunci plânge, se zice că acesta este graiul copilului ce se naşte, el trebuie să plângă, acesta este modul său de a vorbi şi în acelaşi timp de a respira. Se va zice, copilul este destul de robust ca să reziste şi să se adapteze. Dar noi nu avem destulă rezistenţă pentru a ne adapta? De ce atunci încălzim soba iarna, ne punem sub picioare covoare, întrebuinţăm scaune moi şi ne îngrijim atâta ca să putem trăi mai uşor? Nu suntem noi oare mai puternici ca un copil ce abia s-a născut? De ce nu putem trăi atunci singuri, părăsiţi într-o pădure? Nu suntem noi cei tari? Şi ce să zicem atunci despre copilul ce abia se naşte că este de la natură puternic şi de aceea va rezista la toate? Când moare un om, moare natural: aşa e soarta lui; şi cu toate acestea ne ostenim atâta la căpătâiul unui om ce trage să moară! Deşi e ceva inevitabil, facem totul ca să sufere cât mai puţin posibil, înlăturând cel mai mic lucru care l-ar putea supăra. De ce nu ne gândim tot aşa şi când e vorba de un copil?
Există deci un gol straniu, există o orbire în sufletul nostru şi în civilizaţia pe care am construit-o; ceva ce seamănă cu pata oarbă din fundul ochiului; este pata oarbă a vieţii.
Eu cred că se va organiza, şi încă în curând, ca un prim început al noii vieţi infantile şi ca o necesitate absolută pentru a o începe, o îngrijire a noului născut. Cineva trebuie să fie specializat în a primi pe cel ce se naşte.
Trebuie să ne gândim că nu există nici un studiu în această privinţă; există doicile, ce e drept, însă acestea învaţă numai a nu omorî copilul.
O îngrijire cu mult mai înţeleaptă decât aceea care se face azi va trebui să se dea copilului atunci când starea lui va fi înţeleasă mai bine.
A atinge un copil, va trebui să fie un lucru foarte delicat: nu-l putem mişca decât cu o extremă încetineală.
A-l îmbrăca nu e nevoie din primul moment, în prima lună. De fapt, în istoria îmbrăcămintei pentru copii se găseşte o progresivă simplificare; astăzi ea s-a redus la foarte puţin; încă un pas, şi nu va mai rămâne nimic. Copilul trebuie să rămână gol, aşa cum, dealtfel, a şi fost intuit în artele frumoase; trebuie să-l încălzim cu mediul ambiant, nu cu hainele, deoarece el nu are destulă căldură pentru a rezista la temperatură externă, iar îmbrăcămintea nu-l ajută prea mult. Aşa fac animalele care, deşi sunt acoperite cu păr, îşi încălzesc puii şi cu căldura corpului.
Femeile din America, desigur, îmi vor vorbi despre îngrijirile ce se dau la ei noului născut; cele din Germania vor zice că eu nu am studiat îngrijirile ce se dau copiilor în Germania şi Austria; eu le voi răspunde că le cunosc pe toate, pentru că le-am studiat la faţa locului, observându-le cu pasiune şi am găsit că lipseşte, o repet cu tărie, lipseşte conştiinţa şi pregătirea atât de necesară pentru a primi în mod demn pe omul ce se naşte; nu există nici o ţară în care copilul să fie înţeles.
E adevărat că se face tot ce se poate; dar ce este progresul, dacă nu a vedea ceea ce nu s-a văzut mai înainte, de a face ceea ce încă nu s-a făcut adăugând lucruri noi la ceea ce se părea a fi complet?
Există un fel de instinct de apărare, care se naşte în sufletul nostru împotriva copilului, oricât l-am iubi de mult. Acest instinct ne domină încă din primul moment, alături de un alt instinct, de zgârcenie pentru lucrurile ce le posedăm, chiar dacă acestea n-ar avea nici o valoare. Aşa, de exemplu, căutăm îndată să apărăm acea nenoro¬cită de saltea, frământaţi mai mult de grija de a o păstra curată decât de bunăstarea copilului nostru.
Ce aţi pregătit pentru copilul pe care-l aşteptaţi să se nască, afară de hăinuţa ce-l va stânjeni? Am pregătit acea mizerabilă saltea şi am apărat-o. Şi din această clipă mergem veşnic aşa înainte: sufletul adultului e chinuit, în fiecare clipă de grijă: nu cumva să murdărească ceva copilul, să răstoarne vreun obiect, să ne împiedice de la treburile noastre!
Noi considerăm multe manifestări ale copilului drept capricii şi avem grijă să le prevenim încă de la naştere. Faptul de a corecta copilul ne pare îndată a fi o datorie. Când avem un copil în casă, trebuie nu numai să alergăm, ca să salvăm lucrurile şi să ne izolăm ca să nu fim tulburaţi, ci trebuie să apărăm copilul de propriile lui capricii, să nu devină victima lor, să nu devină o per¬soană lipsită de educaţie; şi aceasta ni se pare o datorie morală faţă de copil. Există greşeli mari în înţelegerea copilului, care ne fac să considerăm capricii multe manifestări ale lui.
Există la copii un instinct care începe din primul an al vieţii şi care ajunge la o culme de dezvoltare către vârsta de doi ani: este nevoia (pentru construirea minţii sale) de a vedea lucrurile totdeauna în acelaşi loc şi întrebuinţate după scopul pentru care sunt făcute. Dacă aceasta nu se întâmplă, şi cineva tulbură ordinea şi destinaţia obiec¬telor, copilul e contrariat, e rănit şi această schimbare a ordinii devine un obstacol pentru el. Atunci copilul încearcă să apere obiectele ca ele să rămână, pe cât este cu putinţă, în acelaşi mod, aşa cum are nevoie el.
Este o adevărată nevoie vitală. Noi vedem aceasta în şcolile noastre, unde copii foarte mici au un adevărat instinct al lor de a aşeza toate lucrurile la locul lor şi de a le găsi acolo unde le-au văzut întâi.
Să dăm câteva exemple:
Un copil vede nisip pe jos şi se opreşte privindu-l; mama care bagă de seamă nisipul răspândit, vine şi-l mătură. Copilul începe să plângă disperat, şi mama nu-l înţelege; vede însă că el se duce după nisip şi-l pune în acelaşi loc, unde era mai înainte şi iar începe să-l priveas¬că; atunci mama înţelege de ce a plâns copilul şi crede că e capricios.
O mamă îşi aşează paltonul pe braţ, fiindu-i cald. Copilul începe să plângă şi nimeni nu ştie de ce, până când mama se îmbracă cu paltonul şi atunci copilul se linişteş¬te: văzuse un lucru care nu era la locul lui, şi aceasta l-a tulburat.
Adultul se sileşte să corecteze aceste „defecte” ale copilului deşi, ar trebui să înţeleagă că e fără nici un rost să corecteze copilul de defectele pe care nu le va mai avea când va fi adult. Un domn adult nu va începe să plângă fiindcă doamna pe care o însoţeşte îşi scoate pardesiul.
Dacă noi nu înţelegem faptul în sine şi-l credem capriciu, înţelegem totuşi că defectul va dispărea, deci e inutil să ne preocupăm. Când vom fi pătruns pe această cale, vom începe să înţelegem multe lucruri care nu vor mai fi în adultul rafinat şi complicat; aş zice că atunci ne vom bucura de aceste mici defecte şi ne vom întrista gândindu-ne că sunt menite să dispară.
Un alt exemplu: un copil de doi ani avea o doică perfectă, care îl scălda întotdeauna în aceeaşi baie, totdeauna în acelaşi fel. Trebuind să lipsească pentru câtva timp a rugat o altă colegă să o înlocuiască. În acest timp copilul plângea, ori de câte ori noua doică îl scălda, cu toate că îl îngrijea cu o adevărată măiestrie. Când s-a întors vechea doică, l-a întrebat pe copil: „Nu era bună femeia aceea?” Copilul a răspuns: „Nu”. Întrebându-l de ce plângea când îl scălda, a răspuns: „Pentru că mă aşeza anapoda”. Unde îl aşeza una cu capul, cealaltă îl aşeza cu picioarele.
Nevoia de a vedea lucrurile întotdeauna la fel, este ceva ce face parte din viaţa sa şi ceea ce el apără cum poate. Această apărare noi o numim „capriciul” copilului.
Copilul este atât de simţitor la tot ceea ce i se spune de către adult şi ar dori atât să i se supună; noi nu ne putem închipui cât este de dispus copilul să ni se supună, până la fibrele corpului său, în mod perfect, întotdeauna: mai mult, aceasta este ceea ce îl caracterizează. Iată o mică anecdotă: un copil îşi pune pantofiorul pe pat şi mama îi zice: „Acesta e un lucru urât, pantoful nu se pune acolo”. Apoi mama curăţă cu mâna învelitoarea. De atunci copilul, ori de câte ori vedea un pantof, se oprea, se gândea şi zicea: „E urât” şi se ducea să cureţe cu mâna învelitoarea patului. Ce vrem mai mult? Copilul este sensibil până la extrem; el rămâne impresionat atât de adânc, încât adultul ar trebui să-şi măsoare toate actele, toate vorbele lui, pentru că ele rămân săpate în sufletul copilului. Este supunerea în adevăratul sens al cuvântului, pentru că supunerea este pentru el, viaţa.
Adultul este pentru el o fiinţă venerabilă, iubită, din gura căruia izvorăşte înţelepciunea care-l călăuzeşte; şi el rămâne atins ca şi când ar fi un proiectil spiritual care-i intră în inimă. În faţa unui capriciu, trebuie întotdeauna să ne gândim că poate fi un act vital, o apărare profundă şi să ne amintim că un copil fără îndoială vrea să ni se supună şi ne iubeşte.
„Copilul iubeşte adultul” – iată ceea ce ar trebui să fie întotdeauna în gândul nostru. Veşnic se zice: „Cum iubeşte adultul pe copil! Cum îşi iubeşte mama copilul său!” Ba se zice şi despre învăţător: „Cum mai iubeşte copiii!” Şi aşa despre toate fiinţele adulte.
Se zice că trebuie să învăţăm copiii să-şi iubească mama, tata, învăţătorul; trebuie să-i învăţăm să iubească totul şi pe toţi. Şi cine este acest dascăl al dragostei, care vrea să înveţe copiii să iubească? Acela care vede capriciu în toate manifestările copiilor şi care are grijă să se apere pe sine însuşi de copil!
El nu poate deveni propovăduitor al iubirii, fără un exerciţiu special şi fără a deschide ochii conştiinţei spre a vedea o lume mai înaintată.
Copilul iubeşte neînchipuit de mult pe adult. Când se duce să se culce, vrea întotdeauna ca o persoană iubită să-i stea aproape. Şi persoana iubită zice: „Trebuie să împiedic acest capriciu: copilul nu trebuie să câştige reaua deprindere de a nu adormi fără a avea pe cineva lângă dânsul”.
Sau poate un copil vrea să vină la noi când mâncăm, şi plânge, ca şi când ar pretinde să nu mâncăm. Aceasta e vorba omului fără dragoste de copii.
Copilul doreşte doar să stea aproape de noi, spre a privi pe cei care mănâncă, e un copil mic, în primul an al vieţii şi n-a luat altceva în gură decât lapte. Şi totuşi plânge în timp ce noi mâncăm; de l-am primi la masă, n-ar mai plânge; sau poate ar scânci, fiindcă cei ce mănâncă uită de el: el vrea să fie privit şi să simtă că vine vorba şi despre el în conversaţie.
Cine va mai plânge într-o zi, din nemărginita dorinţă de a ne vedea când prânzim, sau chiar când gustăm? Şi cu câtă tristeţe vom zice într-o zi: „Nu mai am pe nimeni care să plângă, pentru că mă doreşte aproape, când se duce să se culce! Toţi se gândesc numai la ei, adorm cu gândul la ceea ce au făcut peste zi, niciunul nu-şi mai aminteşte de mine!”
Pentru că numai copilul îşi aminteşte în fiecare seară şi zice: „Nu mă lăsa, stai aici, lângă mine!” şi adultul: „Nu pot, am de lucru şi apoi ce capriciu mai e şi ăs¬ta?”… Şi credem că trebuie să-l corectăm, pentru că ne-ar face pe toţi sclavi.
Sunt şi capricii complicate. Unul dintre cele mai înspăimântătoare pentru familie este când copilul se deşteaptă dimineaţa şi se duce să trezească pe tata şi pe mama, care ar dori să mai doarmă; acesta este lucrul cel mai îngrozitor, de care toţi se plâng. Dar copilul care coboară din pat, este o fiinţă pură, care face ceea ce toţi ar trebui să facă, atunci când se arată soarele şi lumina; lumea ar trebui să se scoale, dar tata şi mama dorm încă şi această mică fiinţă se duce la ei, parcă ar zice: „Învă¬ţaţi a trăi sfânt, dimineaţa oamenii se scoală!” Dar copilul nu e un dascăl, se duce numai ca să-i privească, pentru că îi sunt dragi; abia se deşteaptă şi dorinţa lui este de a fugi îndată la cei pe care îi iubeşte. Va trebui să treacă prin odăi încă întunecoase, închise, ca lumina să nu-i poată trezi înainte de vreme; copilul se duce, se împiedică, nu-i e frică de întuneric, nu-i e frică de uşi pe jumătate închise şi ajunge lângă tatăl său şi mama sa şi-i atinge dulce. De câte ori i se spune: „Puiule, nu ne trezi dimineaţa!”. Dar copilul vine, îi trezeşte, apoi zice: „Dar eu nu te-am trezit, ţi-am dat numai o sărutare”. Se gândesc părinţii cum ar face să-l dezveţe. Dar când se va mai întâmpla oare în viaţă ca cineva, abia trezit, să ardă de dorinţa de a alerga la noi, învingând orice greutate, pentru a ne sta aproape, fără să-i treacă prin minte să ne trezească ci numai pentru a trezi pe cei dragi lui şi pentru a le da un sărut? Când şi cine va mai face asta pentru noi?
Noi zicem că trebuie să-l corectăm pe copil; şi totuşi aceste manifestări de dragoste nu ne sunt indiferente; nu e indiferentă, pentru adult, dragostea copilului; mai mult: adultul ar trebui să înţeleagă că un copil care iubeşte nu numai că trezeşte pe tatăl şi mama sa, care dorm prea mult dimineaţa; acel tată şi acea mamă adeseori adorm în viaţă; pentru că toţi avem tendinţa de a „dormi”, a nu da atenţie lucrurilor; şi avem nevoie de o nouă fiinţă, care să ne deştepte şi să ne menţină treji, cu un mijloc de care noi nu putem dispune: o fiinţă care să trăiască şi să lucreze altfel decât noi şi în fiecare dimineaţă, să vină să ne spună: „Priveşte, există o altă viaţă, trăieşte mai bine!” A trăi mai bine, pentru că omul ar merge pe calea degenerării şi copilul îl ajută să urce. Dacă adultul nu-şi dă seama, se pierde; încetul cu încetul sufletul lui se acoperă cu o scoarţă groasă şi devine nesimţitor. Aceasta ne face să ne gândim la Judecata universală când Hristos, întorcându-Se către cei blestemaţi, care ar fi cei care nu s-au folosit de mijloacele pe care le-au întâlnit în viaţă pentru a se îndrepta, le zice:
– „Voi M-aţi văzut suferind şi nu M-aţi îngrijit”. Şi aceia îi vor răspunde:
– „Doamne, Te-am văzut noi suferind şi nu Te-am îngrijit?”
– „Da, când vedeaţi un sărac suferind, eram Eu!
– „Eu am zăcut în închisoare şi voi nu M-aţi cercetat!”
– „Doamne, Te-am văzut noi în închisoare şi nu Te-am cercetat?”
– „Da, în fiecare închisoare eram Eu!”
În cazul nostru, adultul ar fi acela care ar fi trebuit să-L ajute pe Hristos în cei ce suferă, iar copilul, parafrazând ideea minunată, ar fi acela care l-a ajutat pe adult.
În ziua Judecăţii, când vom fi osândiţi, ni se va putea imputa de către Hristos:
– „Eu te-am iubit mult şi am venit la tine în fiecare dimineaţă, să te trezesc, dar tu M-ai alungat!”
– „Doamne, Tu ai venit, ai venit să mă trezeşti dimi¬neaţa şi eu Te-am alungat?”
– „Da, copilul care te iubea şi te trezea sărutându-te, eram Eu! Când Eu voiam să stau lângă tine, tu mă respin¬geai!”
– „Când Te-am respins eu, Doamne?”
– „Da, copilul care te implora să stai lângă el, eram Eu, şi tu M-ai respins”.
Era copilul cel care voia să ne înveţe a iubi; dar noi l-am crezut un capricios; şi aşa ne-am pierdut inima noastră.
CELE DOUĂ VIEŢI

Copilul nu este o fiinţă debilă. Nu vom spune că sămânţa (care, cum se ştie, este embrionul plantei) este o plantă debilă. Nici nu vom spune că omida este un fluture debil.
Sunt mai curând nişte acumulatori de puteri ascunse şi comori tainice de forme desăvârşite pe care ochiul nostru nu le poate descoperi.
Viaţa are, de fapt, două feţe, două părţi: una are menirea de a forma fiinţele şi cealaltă, a călăuzi fiinţele formate, care au o finalitate a lor, specială, în lumea externă. În felul acesta, orice fiinţă are două vieţi şi două misiuni deosebite, ce stau în raport între ele, în înţelesul că cea de-a doua, provenind din cea dintâi, e cu atât mai perfectă, cu cât cea dintâi s-a dezvoltat în condiţii mai favorabile.
Aceste două misiuni deosebite, aceste epoci ale vieţii, se întâlnesc la toate fiinţele şi, deci, şi la om; iar ele sunt: copilul şi adultul.
Viaţa, în cele două epoci, nu numai că e profund deosebită, ci, în multe privinţe, de-a dreptul contrastantă. Lucrul acesta este adeverit de nenumărate exemple din natură. E de ajuns să amintim pe acela al crisalidei, care stă închisă în gogoaşa ei şi fluturele, care zboară; sau acela al mormolocului, ce trăieşte în apă şi respiră prin bronhii şi adultul său, broasca verde, ce respiră prin plămâni. Aceste două epoci deosebite ale vieţii, se desfăşoară în pace, în natură, una împreună cu alta şi, adeseori, tocmai din această coexistenţă armonioasă, rezultă fenomenele cele mai interesante. S-ar zice că tot ce are universul mai bun se concentrează şi se manifestă în acele raporturi.
Adultul, care e crud prin firea sa, devine dintr-o dată blând şi plin de dragoste în faţa micuţilor lui; pasărea, care zboară, se opreşte şi rămâne în cuib: ea, care fuge în faţa celui mai mic pericol, nu se mai serveşte de mijlocul de scăpare, aripa, când puii ei sunt în cuib.
Fluturele, care din instinct zboară spre corola florilor, deodată îşi schimbă drumul şi se duce să depună ouăle în locuri periculoase pentru el, dar prielnice pentru larve, pentru viermii aceia micuţi, cărora le dă viaţă el: fiinţe cu totul deosebite şi pe care nu le va vedea niciodată.
Protejarea speciei, în toate formele ei, se caracterizează aproape totdeauna printr-o oprire vremelnică a instinctului care se manifestă în mod obişnuit în adult. Adultul, care luptă cu cel mai înverşunat egoism, se opreşte şi se transformă într-o altă fiinţă, plină de grijă, de abnegaţie şi de iubire. Cruda luptă pentru existenţă se desfăşoară exclusiv între adulţi, niciodată însă între adult şi copil.
Viaţa fiinţei infantile este apoi plină de surprize, pentru că ea creează. Ca o putere magică, printr-o muncă migăloasă şi interioară, ea construieşte din nimic ţesutu¬rile şi organele, încarnează instinctul şi-l leagă de ele în mod atât de intim, încât ne dă acea nesfârşită varietate de forme de viaţă. E într-adevăr semnul vizibil al creatorului care se afirmă prin creaţiunea lui. Şi fiinţele toate (adulţii), în faţa acestui miracol, renunţă chiar la instinc¬tul lor şi ard, jertfind ca într-un fum înmiresmat de tămâie, lepădarea de sine.
Şi tocmai de aceea, nu lupta, ci iubirea şi armonia explică viaţa, lepădarea de sine la nevoie şi nu egoismul atotputernic, ne dă cheia magică.
Acest minunat secret de bunătate se manifestă în natură în raporturile dintre cele două vieţi, care formează una singură şi care în sfârşit, sunt cele două epoci ale unuia şi aceluiaşi individ. Ce s-ar întâmpla, dacă, la un moment dat, toate vieţuitoarele ar pierde acea supunere la natură care stă în instinct şi nu ar mai lucra ascultând de porunci¬le naturii? Dacă, deodată, toţi adulţii s-ar vedea numai pe ei şi ar judeca partea infantilă în raport cu ei şi nu în ea însăşi? Prin capul lor ar putea trece judecăţi cu adevărat stranii: un amestec de comedie şi tragedie. Adulţii ar deveni prin excelenţă fiinţe înfuriate pe propriile lor creaturi. Şi, dacă natura ar îngădui apoi ca adultul să poată avea şi o acţiune educativă, s-ar ivi atunci pe lume o agresiune nebună care ar săpa în jurul rădăcinilor vieţii. Ceva asemănător se întâmplă în regnul natural al omului, înzestrat cu voinţă liberă, dar supus greşelii. Omul priveşte la sine şi-l socoteşte slab, incapabil, rebel şi pervers pe copil, care are o formă de viaţă deosebită de a sa.
Dacă şi fluturele ar face aşa, el ar zice: „Vierme”, „Mumio”, copiilor săi în metamorfoză. Şi – cine ştie?… – poate ar ajunge să rupă gogoaşa care apără o viaţă nouă.
La rândul său, broasca orăcăitoare n-ar mai conteni cu sfaturile ca să convingă mormolocul încăpăţânat şi imprudent să iasă din apă şi să facă şi el ca părinţii lui, care se adaptaseră unui mod nou de viaţă, şi – cine ştie?… – poate ar fi în stare să-l tragă afară pe iarba câmpului.
Tot aşa leul mânios ar rânji către puii săi molateci şi blânzi şi le-ar striga urlând să se facă feroci şi agresivi, pentru a apăra într-o zi familia lor, de fiarele ce trăiesc în jur. Şi – cine ştie?… – ar putea încheia: „Decât un copil laş, mai bine un copil mort!”
Nu face oare omul adult ceva asemănător cu copiii săi? El îi judecă, îi insultă şi-i pedepseşte, gândindu-se mereu la inferioritatea lor faţă de dânsul şi îi împinge, cu sfatul sau de-a dreptul cu sila, să-l imite, atingând adesea integritatea delicatei sale fiinţe în dezvoltare.
Dar şi copilul ar putea să-l apostrofeze şi să-l certe pe adult, că nu e ca dânsul, dacă l-ar judeca în raport cu ceea ce are el superior.
„De ce îţi pui tocuri făcând din ele picioroange ca să pari mai înalt? Nu vezi că se tocesc umblând? Fă ca mine, eu cresc cu adevărat şi nu pierd prin uz ceea ce am câştigat; dimpotrivă, sporesc”.
„Pentru ce îţi pui dinţi falşi? Uită-te la mine: eu mic, cum mă vezi, mi-am pus de două ori toţi dinţii: şi încă dinţi adevăraţi!”
„Nu vezi cât de încet eşti la învăţătură faţă de mine? Nu izbuteşti să pronunţi bine o limbă străină şi sunt sigur că nu vei învăţa niciodată; eu dimpotrivă, eram mut cu totul şi am învăţat foarte bine cea dintâi limbă pe care am întâlnit-o în lume!”
De fapt, adultul n-ar putea să creeze nimic, n-ar putea să transforme nimic din ceea ce are viaţă. Copilul însă nu face decât să creeze, să crească şi să-şi perfecţioneze corpul şi să-şi formeze mintea. Numai copilul stă în legătură cu Creatorul. De aceea, el şi are o sensibilitate atât de mare faţă de cele spirituale. De aceea, copilul are acea frăgezime de iubire proaspătă şi curată, parcă ar izvorî direct din Izvorul Suprem. El este de la natură veşnic vesel, blând, umil, lesne-crezător şi îngăduitor. Calomniat, el nu răspunde; persecutat nu se revoltă şi, mergând pe un drum al patimilor divine, pas cu pas, el creează omul de mâine. Adultul, dimpotrivă, nu e preocu¬pat decât de cucerirea şi stăpânirea lumii: lupta cu semenii săi îl însufleţeşte şi îl exaltă; necesitatea de a se asocia nu îi stimulează inteligenţa.
Două vieţi aşadar, şi două misiuni. Vai, dacă sunt în luptă: numai din armonia lor se poate naşte omul mai bun decât noi.
Dar cel care trebuie să facă primul pas este adultul: pe lângă eforturile exterioare pe care trebuie să le depună, va trebui să facă şi marele efort asupra lui însuşi, spre a fi în stare să-şi apropie şi să priceapă copilul: faza cealaltă a propriei sale vieţi."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu