luni, 2 aprilie 2012

Numaratoarea inversa

 
De maine incolo, cand cineva ma va intreba cat mai are Cip pana se intoarce, nu voi mai raspunde in luni, ci in zile. 
De maine incepe numaratoarea inversa: 30, 29, 28.....

Teoretic ar trebui sa fiu foarte fericita, dar prcatic nu sunt deloc asa.Toate fricile si temerile mele  n-au disparut nicio clipa, ci sunt condensate in luna acesta. Si cu cat timpul se scurteaza cu atat mi-e frica mai tare.
 In toata aceasta perioada, eu n-am simtit niciodata altceva decat teama, eu n-am putut fi optimista si n-am putut gandi pozitiv nicio secunda, desi toti cei din jurul meu cred ca am depasit  de mult momentele astea.
  A trebuit sa port o masca tot timpul.A  trebuit sa pozez intr-o femeie puternica, ce a invatat sa se descurce singura, ce s-a obisnuit cu ideea singuratatii, careia ii place libertatea si chiar si-ar mai dori-o, care isi poate rezolva singura toate problemele, se poate descurca singura cu doi copii, poate merge si la serviciu, poate plati facturi, rate si impozite, poate face si cumparaturi si mancare si curatenie,se poate distra se poate plimba, poate orice, in acelasi timp.
  Asa te vor cei din jur, asa trebuie sa fii iar daca incerci sa spui exact ceea ce simti, te judeca si iti spun ca e gresit, ca nu-ti foloseste la nimic o astfel de gandire. Iti tin teorii ca si cum chiar ei ar fi trecut prina asta.
 E foarte grea povara disimularii, si pentru Gemeni, care sunt artisit inasa ceva.


Putini inteleg cat e greu, cand vii seara acasa sa nu iti deschida nimeni usa. Sa nu te astepte nimeni. Sa nu te  in brate. Sa nu-ti mangaie fruntea si sa nu-ti sterga lacrima nimeni. Sa te asezi intr-un pat mare si gol si sa strangi in brate o perna.. Sa mergi pe strada si sa te simti jumatate de om.
 Si peste toate astea sa traiesti cu o teama continua. Continua si cumulata,caci am impresia ca ce nu s-a intamplat in 6 luni se poate intampla luna aceasta. Parca sunt obsedata. Am in minte doar imagine statuii din curtea unitatii lui, statuie a unui coleg ce mai avea doua saptamani pana sa vina acasa. Si parca nu-mi erau suficiente gandurile si imaginile mele bolnave, caci aseara fara sa vreau am deschis televizorul in timpul unui episod din " Sotii de militari" desi-mi propusesem de mult sa nu-l mai vad. Ceva m-a facut sa nu schimb canalul. Cred ca a fost cel mai dureros episod si cred ca am plans cel mai mult de cand a plecat Cip. Mai greu decat sa-ti stii sotul acolo, e sa-ti stii copilul.Mai greu decat  sa-ti inmormantezi sotul e sa-ti inmormantezi fiul . Tata si fiu plecati in misiune, tatal scapa, iar fiu moare cand mai avea doua saptamani pan la terminarea misiunii ( fatidice saptamani!!!!)
Am plans ore-n sir,ca o descarcare pentru toate lunile in care m-am abtinut, pentru toti sotii care nu s-au mai intors, pentru toate mamele care nu si-au mai revazut vreodata copiii, pentru saptamanile care urmeaza...
 Plang si ma rog la Dumnezeu. Si iar plang. Si iar ma rog.Si voi plange si ma voi ruga....
.








3 comentarii:

  1. Ma bucur mult pentru tine, ca ti se intoarce cel asteptat. Sa ajunga sanatos acasa, asta e cel mai important.

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga mea, banuiam ca esti asa, dar speram ca poate nu... Te imbratisez si numar impreuna cu tine.

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc pentru cuvintele si gandurile bune. sunt mereu binevenite

    RăspundețiȘtergere