N-am mai scris demult.
N-am avut chef. N-am avut dispozitie si n-as vrea sa-mi mai amintesc vreodata de astfel de zile, dar scriu pentru ca atunci cand ma voi plange ca mi-e greu,iar copiii sunt sanatosi, sa ma intorc si sa citesc randurile si astea sa-mi amintesc ce inseamna greul.....
N-am experimentat pana acum sederea in spital alaturi de copilul meu bolnav si ma rog la Dumnezeu sa nu imi mai dea vreodata experiente de-astea. Stiu k se putea si mai rau , stiu ca ce am avut noi e un nimic pe langa alte boli prin care trec milioane de copii, dar tot ce e legat de spitale, boli si diagnostice ma infioara si ma cutremura. Ne-am dus duminica(1.11) seara la urgenta pentru ca darius avea frisoane si imi era frica sa nu faca si convulsii, desi nu avea febra. eram relativ linistita pana cand am intrat la medic. Nu am apucat sa-i spun ce are, ce tratament luam deja, k de cum l-am dezbracat si i-a vazut burtica putin balonata m-a intrebat de scaune moi. cand i-am confiramt a inceput sa urle la mine k stam acasa si tratam copiii dupa ureche si ne prezentam la urgenta in ultimul moment....
Nu pot sa va spun cum am reactionat cand am auzit "ultimul moment".... cum suna din gura unui medic de urgeta.....am zis k atunci mor...mi s-a facut instantaneu rau si noroc ca lanaga mine era o chiuveta k altfel vomam pe el....
Nu stiu ce mi-a mai zis dar ce am inteles e ca nu e de el si ca trebuie sa ne internam de urgenta la spitalul de infectioase.
Cu briana dormind in brate, cu darius tremurand lanaga noi, am plecat la celalalt spital. Cand ne-au vazut acolo, mai ca nu ne-au dat afara spunandu-ne ca diagnosticul e gresit si ca nu avem treaba cu ei .....
Nici nu mai avema putere sa le vorbesc. mi se facuse rau din nou. Cand m-au vazut asa pierduta s-au mai calmat si doamnele respective si ne-au facut internarea. Nu pot descrie calvarul prin care a trecut darius, pana i-au montat branula si perfuzia. M-au dat afara ca sa nu vad, dar cand il auzeam cum tipa mi se rupea inima. cred k a fost o mare gresala ca am acceptat sa il abandonez in moentele acelea... am incercat sa intru dar nu m-au lasat....
Plangeam in hohote amandoi, fiecare de cealata parte a usii....
Intr-un sfarsit dat dumnezeu si s-a linistit. era 12.30 ( noaptea)cand a inceput perfuzia. l-am tinut de manuta 2 ore pentru ca altfel nu curgea nicio picatura. cand au vazut k nu se scursese nici macar un sfert, au decis ca trebuie alta branula....
S-a repetat cosmarul, dar nu l-am mai parasit si parca i-am mai luat din suferinta....
La mine s-a dublat oricum...
Ii simteam manuta tremuranda in mana mea si nu puteam sa-l ajut...
Cumplit!
Pe la 3.30 a adormit, dar nu putea respira din cauza polipilor inflamati si a nasului infundat. toata nopatea i-am pus ser ca sa poata respira. n-am inchis un ochi.
De dimineata au venit si i-au mai luat analize, apoi ne-au trimis la radiografie si ORL.
Eram terminata. ma gandeam la toate nebuniile, la toate relele din lume,la ce e mai groaznic pe pamant..... M-au sunat tote prietenele iar eu plangeam continuu. imi era o frica de nu puteam respira. voiam un diagnostic. voiam sa aud ca nu e nimic asa grav cum imi imaginam....
Dar nu aveam sa aflu nimic in ziua respectiva si calvarul din sufletul meu avea sa mai dureze...
ai dreptate madi nimic pe lume nu e mai dureros decat sa-ti vezi copilul bonlav te simti nepuincios in fata lui dar ce sa-i faci mai in viata intalnesti multe surprize urite ale vieti.
RăspundețiȘtergere