skip to main |
skip to sidebar
Metoda de educatie Montessori (IV)
ADULTUL ŞI COPILUL ÎN EDUCAŢIA NOUĂ
"Multe ştiinţe s-au născut pe baza aşa-zisei „educaţii moderne”. Teoriile şi
realizările practice de azi au toate o bază greşită. Greşeala se poate rezuma
în puţine cuvinte: întotdeauna şi prin orice mijloc, cu blândeţe sau cu
violenţă, cu răsplată sau cu pedeapsă, adultul crede că el trebuie să facă
totul pentru copil. Chiar şi atunci când studiază mai întâi copilul, cu scopul
de a cunoaşte nevoile lui determinate, pentru ca apoi, pe baza acestei
cunoaşteri, să-l educe, el rămâne pe aceeaşi poziţie: educaţia plăsmuieşte
copilul.
Noi nu dorim să expunem aici o idee, ci un principiu, câştigat printr-o
lungă şi variată experienţă. Principiul nostru este că acţiunea adultului
asupra copilului trebuie să fie limitată, să lase copilului însuşi
posibilitatea de a se dezvolta, fără ca o voinţă străină, mai puternică decât a
lui să stea mereu deasupra sa, apăsându-l. Astfel formulat acest principiu nu
are în sine nimic nou; dar noi îl privim ca un fapt pozitiv şi încă realizat
într-un fel cu totul deosebit din punct de vedere practic decât acela care se
înţelege de obicei. Noi vrem să considerăm separat, două fiinţe care vin în
contact una cu alta: copilul şi adultul, spre a releva deosebirile existente
între ei.
Deosebirile se văd mai uşor dacă ne gândim la munca deosebită pe care
trebuie să o facă adultul şi copilul.
Adultul este fiinţa puternică, volitivă, care transformă mediul şi care îşi
îndreaptă toată activitatea sa spre lumea externă; copilul este individul care
săvârşeşte de asemenea o muncă mare, care însă e profund deosebită şi opusă: el
lucrează la formarea omului. Noi trebuie să vedem în copil întotdeauna pe
făuritorul omului; trebuie să simţim această misiune, care câteodată nu poate
fi văzută de ochii noştri.
În corpul mamei se produce formarea copilului de la starea de celulă la
starea de nou-născut. De aici înainte, până la starea de adult, toată munca de
formare o face copilul însuşi. Copilul formează omul. Este de la sine înţeles
că nu prin silogisme, ci printr-un impuls natural: pentru că aşa vor legile
naturii. Dar el n-ar putea construi omul fără ajutorul mediului, şi al
adultului însuşi. Cu toate acestea, nu adultul plăsmuieşte copilul; el este
doar un individ care vine şi-i oferă ajutorul său. În general însă, adultul îşi
face iluzia că el are menirea şi puterea de a crea copilul, mai cu seamă
psihicul lui, şi crede că el este cel chemat să-i formeze inteligenţa şi
sentimentele. Atunci îl copleşeşte cu un exces de ajutoare, care, nu numai că
sunt inutile, dar sunt o piedică pentru copil. Orice ajutor inutil al
adultului, orice substituire a lui în activitatea copilului, împiedică, în mod
natural, activitatea copilului însuşi şi, deci, îi opreşte dezvoltarea. Noi
avem ca principiu esenţial al metodei noastre de educaţie, următorul:
Orice ajutor inutil dat copilului este un obstacol pentru dezvoltarea sa.
Copilul produce adultul; şi deoarece formarea omului mai mult sau mai puţin
desăvârşit depinde de dezvoltarea mai mult sau mai puţin desăvârşită a
energiilor interioare, trebuie să înţelegem cât este de mare responsabilitatea
noastră în ceea ce priveşte ajutoarele pe care trebuie să le dăm copilului. De
aceea, preocuparea noastră diferă de aceea a majorităţii educatorilor, care
cred că trebuie să ajute cât mai mult copilul în dezvoltarea sa.
Grija noastră este, dimpotrivă, a limita ajutorul adultu¬lui, pentru ca el
să nu fie periculos pentru copil, să nu-l împiedice în dezvoltarea sa. Noi
trebuie să fim înţelepţi, prudenţi şi modeşti faţă de copil, să nu trecem peste
limitele pe care trebuie să ni le impunem. Acesta este ajutorul pozitiv pentru
creşterea copilului. Cu toate acestea nu ne-am împlini datoria, dacă nu am da
tot ajutorul de care are nevoie. Dar noi trebuie să-l ajutăm numai cât este
necesar şi suficient şi nimic mai mult. A da ajutorul care este necesar, este
un lucru important şi mare când este vorba de sentimentul responsabilităţii
noastre. Astfel înţeleasă, educaţia este mai mult decât orice, un ajutor dat
vieţii copilului. Noi ajutăm copilul să crească urmărind activitatea lui de
dezvoltare. Pentru a urmări activitatea spontană a copilului, e nevoie de o
pregătire, care poate fi de ordin cultural sau de experienţă, şi trebuie să se
sprijine pe o bază morală: adultul să-şi înţeleagă misiunea altfel decât şi-a
înţeles-o până acum, adică să înţeleagă, că în educaţie factorul principal este
copilul, nu el. În felul acesta învăţătorul nu mai este un plăsmuitor al
copilului, ci un ajutor în procesul natural al devenirii lui ca om. De aceea
noi cerem învăţătorului, în şcolile noastre, să înveţe înainte de toate să-şi
modereze propria lui intervenţie, şi să fie cât mai modest, spre a se convinge,
că nu este el făcătorul şi plăsmuitorul sufletului pe care îl vede
dezvoltându-se sub ochii lui. Noi am fost cei dintâi care am cerut, ca o
necesitate fundamentală, ca învăţătorul să devină pasiv, pe măsură ce copilul
devine activ. Deoarece, dacă învăţătorul este mereu activ, mereu o persoană
care propune, care predică, vorbeşte şi se mişcă, în mod necesar copilul
trebuie să rămână pasiv, pentru a-l putea urmări, asculta şi repeta. Acest fel
de a „educa” se întâlneşte astăzi în toate şcolile: învăţătorul, care dă, şi
copilul, care primeşte. Dacă însă noi punem ca bază a activităţii noastre
convingerea că fiecare copil se dezvoltă prin propria lui activitate, cu
ajutorul, da, al învăţătorului, însă numai cu ajutorul necesar şi suficient,
atunci vom vedea că se poate foarte bine concepe şi teoretic o şcoală în care
învăţătorul să fie un factor destul de activ, care să dea îndrumări şi să ofere
mijloace de dezvoltare, dar care – pe măsură ce copilul înaintează pe calea
activităţii spontane şi ordonate, lucrând singur – să se retragă tot mai mult.
În felul acesta apare un fel de transmitere de puteri: învăţătorul se
retrage şi copilul păşeşte înainte; învăţăto¬rul face tot mai puţin, iar
copilul face tot mai mult. Retrăgându-se, învăţătorul simte mulţumirea de a fi
reuşit în misiunea lui, că fiecare copil înaintează cu repeziciune pe calea
dezvoltării, prin care va ajunge la crearea omului. Învăţătorul cel bun este
acela, care se simte, în sfârşit, mulţumit, într-un ungher al clasei, nefăcând
altceva, decât să privească şcolarii săi concen¬traţi într-o activitate vioaie,
binefăcătoare, plină de roade, prin care se dezvoltă şi se instruiesc. Noi
amintim în această privinţă vorbele Sfântul Ioan Botezătorul,
Înaintemergătorul, care de câte ori i se spunea: „Dar nu te gândeşti că Cel
botezat de tine va lua locul tău?” răspundea: „E bine ca El să crească, iar eu
să mă micşorez!”
Aceasta pare foarte limpede. Dar ca să putem ajunge în această situaţie,
este nevoie nu numai de o pregătire deosebită a învăţătorului, ci şi de o
şcoală deosebită, care să corespundă progresului modern. Şcoala care permite
activitatea spontană a copilului trebuie să conţină mijloacele de dezvoltare a
inteligenţei, o şcoală adaptată activităţii copilului, construită nu după o
concepţie a adultului, ci după îndrumările ce ni le dă copilul însuşi, o
ambianţă construită pentru el; o ambianţă adaptată vieţii lui.
Pregătirea ambianţei şi limitarea intervenţiei învăţăto¬rului, sunt două
principii în care constă toată inovaţia noastră.
Aceste două idei atât de simple nu se mărginesc numai la şcoală, ci se
aplică la întreagă viaţă a copilului. În familie sunt valabile aceleaşi
principii. Părinţii şi ambianţa din casă sunt a doua latură a vieţii infantile:
viaţa domestică a copilului. Şi în familie părinţii trebuie să înveţe a trata
în mod deosebit copiii, având grijă să nu-i copleşească cu personalitatea lor
prea puternică, să permită expansiunea liberă a personalităţii copiilor.
Această concepţie de a trata într-un mod mai indirect şi mai delicat
copilul, constituie o răsturnare a raportului dintre adult şi copil, a felului
în care ne-am obişnuit să gândim şi să facem pentru copil. De fapt, după
vechile idei cu privire la educaţie, adultul intervine prea mult şi vrea să
plăsmuiască el copilul; învăţătorul şi părinţii se silesc să-l corecteze în
fiecare clipă. Datoria adultului este ca printr-o acţiune delicată, să
încurajeze expansiunea personalităţii copilului, activitatea, munca ce merge pe
drumul cel bun. Adultul să fie întotdeauna o persoană care încurajează, care
apreciază tot ce face bun copilul, care nu fuge ca să nu vadă ce face, când
copilul ar dori să fie văzut; care ascultă şi-l urmăreşte cu răbdare când i se
cere. El trebuie, să fie o forţă verificatoare, totdeauna prezentă, deoarece
copilul e slab şi nesigur în formarea a ceea ce încă nu are, în cunoaşterea a
ceea ce nu cunoaşte şi e nou pentru el, cere şi doreşte aprobarea şi
încuraja¬rea adultului. În felul acesta adultul nu numai că dă ceea ce este
necesar, ci şi adună ceea ce oferă copilul, încât să nu piardă nici una din
expresiile sufletului său. În felul acesta învăţătorul devine răbdător, modest
şi totdeauna încurajator. Cât este de uşoară această încurajare a acţiunilor
formative spontane! Când se reprimă o acţiune care pare că nu este bună,
copilul reacţionează puternic, vizibil şi chiar violent: copilul lucrează
„rău”, iar adultul bagă de seamă şi îl opreşte. Adesea însă e vorba de
manifestări delicate ale unui suflet care se dezvoltă, şi de multe ori dacă
adultul nu are o inimă sensibilă, şi nu este însufleţit de un simţ special de
blândeţe, de dragoste, de interes pentru sufletul ce se trezeşte, rămâne orb în
faţa manifestărilor delicate pe care i le oferă copilul, ca să fie aprobate de
cel ce este mai puternic decât el. Adultul poate fi un orb care trece pe lângă
aceste flori care nu se văd, fiindcă sunt ascunse în muguri, nu le bagă în
seamă şi adeseori le distruge chiar cu cea mai mare bună-credinţă. Şi e
surprinzător când vezi că pe această cale a dragostei, copilul devine calm, nu
numai muncitor. Devine calm, pentru că ieşind în lumea externă şi fiind primit
cu bunătate, tot ceea ce are bun într-însul se dezvoltă, iar părţile rele se
nimicesc şi nu se mai nasc din nou; aşa că educaţia este o operă delicată şi
interioară de corespon¬denţă spirituală. Această capacitate nu se învaţă nici
studiind, nici ascultând o conferinţă, trebuie să o clădească învăţătorul
însuşi în sufletul lui şi este partea cea mai grea a pregătirii sale: partea
morală.
Pregătirea morală ca bază a pregătirii învăţătorului n-a fost luată în seamă
în metodele comune. Se părea că e suficient ca învăţătorul să fie instruit.
Numai cei religioşi au considerat că pregătirea morală este baza principală a
vieţii întregi şi purificarea indispensabilă pentru a ne apropia copilul. A-ţi
curăţi inima, a o face mai arzândă de dragoste, a-ţi face personalitatea mai
modestă, a o face mai gata a sluji, a aduna micile manifestări: toate acestea
cer eforturi de perfecţionare. Şi fiindcă această situaţie în care ne găsim noi
este atât de fermecătoare şi noutatea ce izvorăşte din sufletul copilului ce se
dezvoltă astfel sub îngrijirea noastră, este atât de impunătoare pentru noi,
învăţătorul, aproape fără să observe, numai trăind în această Împărăţie creată
de copii, ajunge, încetul cu încetul să înţeleagă, şi prin aceasta să simtă
mulţumirea, prin exerciţii, că se perfecţionează şi pe sine însuşi. În felul
acesta, şcoala noastră – cum mulţi au şi spus-o – este o şcoală şi pentru copil
şi pentru învăţător. Nu este numai o eliberare a copilului, ci şi a
învăţătorului. Şi, de fapt, se naşte o minunată frăţie: învăţătorul şi copilul
s-au înfrăţit; se găsesc într-o şcoală unde amândoi se perfecţionează, unul în
a creşte, iar celălalt în a vedea crescând. Învăţătorul se perfecţionează şi
dânsul, pentru că învaţă a cunoaşte viaţa sub un alt aspect, greu de priceput
la început, dar la urmă, după ce a pătruns acest nou făgaş, totul merge de la
sine."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu