Regasirea

  A trecut aproape o saptamana de cand s-a intors Cip din Afganistan si nu am avut timp sa scriu nici macar doua randuri despre Marele Eveniment.
  Am ASTEPTAT acest moment 200 de zile, mi l-am imaginat, l-am visat, l-am dorit, l-am invocat, mi-am facut zeci si zeci de scenarii, dar niciunul n-a corespuns realitatii.
   Cuvantul ASTEPTARE a trebuit sa troneze pana in ultimul moment. N-a fost suficienta ASTEPTAREA din timpul celor 6 luni. A trebuit sa se prelungeasca misunea cu inca doua saptamani.N-a fost suficient nici asta. Venirea de pe 3 mai s-a amanat pe 5.  
  Nu-i nimic, mi-am zis, si cu doua zile in plus si cu doua in minus, numai sa se intoarca sanatos. 
 Dar ASTEPTAREA tot nu era multumita. Voia  sa-mi prelungeasca si mai mult agonia, asa ca s-a decis ca ziua venirii sa fie 9 mai: inca alte 5 zile in plus de ASTEPTARE.
  Lasa , ca asta inseamna inca 5 zile de diurna, ma incuraja Cip.....
   Bine, inca 5 zile imi repetam marunt printre buze....
 Dar ASTEPTAREA tot nu a luat sfarsit. I-a placut prea mult la mine in suflet ca sa ma lase asa usor.
 Si astfel si-a mai prelungit sederea cu alte doua zile .
   Am primit in sfarsit stirea oficiala ca pe 11 mai Cip va ateriza in Romania.
 Mie mi se pare un record de stat in aeroporturi: 15 zile in  4 aeroporturi....Daca cineva a stat mai mult chiar as vrea sa-mi scrie si sa-l felicit....

 Dar sa revin la ASTEPTARE: bineinteles ca nu s-a lasat dusa asa cu una cu doua.  Credeam ca macar in ziua cu pricina ii vor aduce de dimineata in tara, dar n-am avut noi norocul acesta. Ora la care era anuntata aterizarea era 19.30. Deci inca o zi plina de ASTEPTARE. A trebuit sa-mi gasesc fel de fel de preocupari ca sa nu innebunesc de emotie si de atata ASTEPTARE. Majoritatea zilei mi-am petrecut-o in bucatarie( locul care ma relaxeaza cel mai mult), gatind fel si fel de mancaruri dragi lui.
 In sfarsit vine si mult ASTEPTATA ora 19 la care trebuia sa plecam spre aeroportul M Kogalniceanu.
 Si plecam.
  In 20 de minute deja eram acolo.
  Emotii, fluturi in stomac, lacrimi, tremurat, friguri, frica,transpiratii nu stiu in ce ordine dar le-am experimentat pe toate.....Si cand imi trecea una, venea alta..... si tot asa pana am vazut avionul aterizand.
 Lacrimile eliberatoare stiu ca au fost ultimile... Credeam ca urmeaza bucuria aceea fara margini , dar in locul ei a venit din nou ASTEPTAREA. 
  Am crezut ca va fi scurta, ca in cateva minute ne va lua in brate ne va saruta si vom pleca linistiti acasa, dar nici vorba. A inceput din nou amanarea:
 Inca jumatae de ora si vin. Inca jumatate de ora si ies din aeroport. Inca jumatae de ora si ii aduce camionul; inca jumatate de ora si le incarca bagajele....Inca jumatae de ora....si le face vama.....
Trecusera doua ore deja si Darius , plictisit la culme imi zice: 
Hai mami acasa si venim maine sa-l luam pe tati!
  Se innoptase deja,deci trecuse mult peste ora 22 cand am vazut in sfarsit farurile masinilor care ii aduceau.
 Trecusera si emotiile si fluturii si lacrimile si frigul si caldurile .Si ASTEPTAREA
 Venea linistea mult dorita.
 Venea iubirea, fericirea si implinirea.
 Copiii au alergat inaintea lui prin intuneric nestiind de care picioare sa se agate,caci toti erau imbracati la fel, dar el i-a vazut imediat si i-a ridicat in brate.  Mie nici nu-mi mai trebuia imbratisare vazandu-i pe ei trei atat de fericiti.M-au luat si pe mine in stransoare si am stat asa toti patru cateva clipe.
 Nu le-as mai fi dat niciodata drumul

Perle

Darius in parc i se adreseaza unei fetite care voia sa se jocace cu el:
 -Hei papusica, acum fac sport, n-am timp de tine...


 Briana imi povestea ca domana educatoare le-a spus o gluma si toata clasa a ras numai ea nu
 - Nu aveam rasul la mine, mami, de-aia n-am ras

Briana:
-Asta e catelul meu, asta e catela ta ...


Tot Briana:
 - Cheam-o pe maica-ta si pe taica-ta!

5... 4.... 3....

Tot numar invers de ceva vreme incoace. 
Cand au trecut 3 luni si a ajuns la jumatatea  misiunii, am zis ca incepe numaratoarea inversa. si am numarat, am numarat pana m-am plictisit si am zis ca timpul trece mai greu  daca il tot contorizez. Si m-am oprit.
  Pe 3 aprilie, cand mai era doar o luna de misiune  am inceput din nou numaratoarea , dar cand mai erau 8 zile pana la final am primit vestea ca data de 3 mai  nu mai ziua cea mare si ca nu se stie cand va fi aceasta.
  Si de pe 27 aprilie pana azi a fost o incertitudine si o bataie de joc. 
Credeam k numai noi romanii ne batem joc unii de altii, dar vad ca si americanii au aceeasi  atitudine fata de noi din pacate. Ciprian si colegii lui ( vreo 20 la numar) stau in aeroportul din Kabul de pe 27 si pana aseara nimeni nu stia nimic de plecarea lor, de sosirea lor acasa. Tot auzeau zvonuri care prelungeau sederea lor acolo, dar nimic sigur.Aseara au aflat ca data intoarcerii e 11 mai. Sper sa fie adevarat, caci am ajuns la limita rabdarii si puterii de a astepta.
 Mi se pare revoltator ca dupa 6 luni de misiune sa mai tii inca 2 sapatamani  niste oameni intr-un aeroport , oameni care  te-au ajutat, si-au facut treaba cum trebuie si care abia asteapta sa ajunga acasa  sa-si imbratiseze copiii.
 Nici nu mai stiu ce sa le spun si celor mici, cum sa mai numar zilele ca sa iasa socoteala si sa nu fie dezamagiti si ei.
 Briana stia ca de ziua ei, pe 8 mai, tati va fi acasa, dar din pacate  nu va fi asa.
 Darius a renuntat sa mai numere spunandu-mi ca nu mai intelege nimic si ca doar vrea sa vina tati mai repde acasa si sa-l ia in brate. E singurul lucur pe care si-l doreste de la el.
 Si eu la fel.: sa se intoarca sanatos si sa ne ia in brate. Si sa se convinga inca o data ca  niciun ban din lume  nu compenseaza  timpul pierdut departe de copii.
 Doamne ajuta sa ajunga cu bine, oricand va fi aceasta!
 Iar noua Doamne, da-ne rabrare , dar acum!